Este 22 aprilie 2026 și Inter este proaspăt calificată în finala Cupei Italiei. Dar de data aceasta nu vreau să vorbesc despre fotbalul din teren ci despre cel trăit din tribune sau din fața televizorului.
Făceam zilele trecute „curățenie” prin partițiile calculatorului de acasă și am dat peste biletul ultimului meci pe care l-am văzut pe „Oblemenco”.
Era 24 septembrie 2019. FCU era gazda celor de la U Cluj într-un meci de Cupa României.
A fost o experință ciudată. Prima dată pe noul stadion și m-am simțit mai rău ca în deplasare. Eram străin fix în locul în care ar fi trebuit să fiu „acasă”. M-am bucurat la cele două goluri ale FCU dar nu ca altădată. Parcă mai mult de complezență. Ceva nu era în regulă. Atunci am simțit că, pentru mine, Universitatea a murit.
Cu această ocazie vreau să le „mulțumesc” tuturor celor implicați, din ambele părți, în scandalul care a divizat Craiova fotbalistică. Au reușit, cu mare eficiență, să ucidă prima mea iubire fotbalistică.
Transferul de „putere”
De cele mai multe ori prima iubire nu e și cea mai mare. Toată dragostea mea pentru fotbal, împărțită altădată între Universitatea și Inter, s-a transferat către echipa milaneză. Sunt unul dintre puținii din România care poate să cânte sincer „per me c`è solo l`Inter”.
Recent, pe 17 aprilie 2026, am fost pentru prima oară și pe „Meazza”. Spre marea mea rușine, foarte târziu, dar orice lucru are un început. Oricum eu mereu m-am considerat un „late bloomer”. Cu această ocazie „s-au aliniat planetele” cel mai bine.
Înainte să plec spre Italia mă gândeam că cine știe ce emoții o să am când o să intru pe stadion. Spre surprinderea mea n-a fost așa. M-am simțit ca și când aș fi fost deja de 50 de ori până atunci. M-am simțit cu adevărat acasă.
Am ieșit fără voce de pe stadion. Pe drumul de întoarcere spre cazare am băgat două pastile pentru gât, să pot măcar a doua zi să vorbesc cât de cât.
Mă bucur că microbul n-a murit și abia aștept să repet experiența. Vorba aia: prima data e mai greu.
Seconda stella și experienta de la București
Pentru că tot e 22 aprilie, acum fix doi ani Inter a câștigat al 20-lea titlul și, drept urmare, a doua steluță pe tricou. Celebra „seconda stella in faccia”, luată pe San Siro contra Milanului.
Atunci m-am urcat în tren, cu destinația București, să văd meciul cu colegii din Inter Club România.
Scriam atunci, pe pagina personală: „Am plecat singur și m-am întors cu steluța. Și cu o experiență minunată. 418 km cu trenul până la București și înapoi, să văd un meci la televizor, ca acasă. Pentru că, deși i-am întâlnit pentru prima dată, băieții din Inter Club m-au primit ca pe un frate și m-au făcut să mă simt ca acasă. Nici nu avea cum să fie altfel, pentru că interiștii, oriunde s-ar afla, sunt „fratelli del mondo”.
418 km și o noapte nedormită… când pasiunea întâlnește nebunia”.
Interinho
