Elevii de la Colegiul Militar: „Vă invităm să admirați una dintre activitățile realizate la finalul modulului întâi de studiu din acest an școlar”
În această săptămână elevii se bucură de o vacanță bine meritată deoarece s-a încheiat primul modul al acestui an școlar, desfășurat în perioada 1 septembrie 2023 – 27 octombrie 2023. Timp de 7 zile aceștia se află în vacanța de toamnă.
Momentul a fost numai bun pentru elevii de la Colegiul Național Militar ”Tudor Vladimirescu” care au încins o Ciuleandra în curtea instituției unde învață. Ceilalți, care n-au luat parte la joc, au stat așezați în formație sau la balcoanele clădirii. Totul a fost surprins în întregime de o dronă. VIDEO AICI
„Suntem în vacanță! Ne bucurăm de reîntâlnirea cu familia și prietenii! Ne gândim și la obligațiile școlare, ne facem temele și citim! Ne și relaxăm! Și vă invităm să admirați una dintre activitățile realizate la finalul modulului întâi de studiu din acest an școlar”, este mesajul lor.
Când amintim Ciuleandra, celebrul joc popular, inevitabil oamenii se duc cu gândul la excepționala interpretare a Mariei Tănase sau la romanul cu același nume scris de Liviu Rebreanu. Cu rădăcini adânc înfipte în istorie, acest joc era legat de venerarea soarelui și făcea parte dintr-un ritual inițiatic geto-dac care avea menirea de a conecta omul cu cerul.
Maria Tănase, preluând jocul original din comuna Ciofrângeni din județul Argeș, l-a intensificat prin comenzi și strigăte din ce în ce mai rapide, eliberând un adevărat freamăt ritmic care captiva auditoriul.
Nimeni nu a descris acest dans mai exact ca Liviu Rebreanu, în romanul ”Ciuleandra”, au transmis elevii de la Colegiul Național Militar ”Tudor Vladimirescu”, pe pagina de Facebook.
„Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, probabil după simpatii ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește și tresaltă cum poruncesc lăutarii.
Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât și muzica se ațâță, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă! Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi deodată, cu toții, cu pașii săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte-un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului.
Acuma șirul, tot încovoindu-se și strângându-se, ca un șarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească, până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte, care se zvârcolește pe loc un răstimp, ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se înfurie că s-a înmuiat jocul, își întărâtă iar cântecul, mai puternic, mai stăruitor.
Şiragul de jucători parc-ar vrea să sfideze și sa stârnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile, vârtejul pornește din nou, mai strâns, mai încăpățânat, se încolăcește iar și se descolăcește și, în cele din urmă, se încheagă într-un vălmășag de trupuri zdrobite. Așa, pe loc, câteva minute, nu știu cât timp, în același ritm nebunesc, flăcăi și fete se frământă, tremură, tropăie…”.
