Eminescu: „Națiunea noastră, neamul nevoii. În țara noastră este de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului și a muncii; e destul atâta, și numai pentru asta se cere reorganizare socială. Când vedem dar pe „patrioți” cumulând câte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-și îndeplinesc nici una ca lumea. Răul esențial care amenință vitalitatea poporului nostru este demagogia. Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat”.
În volumul meu de debut (Golful luminii) am un poem care se cheamă „Despre starea frunzei de plop”. M-a inspirat, în scrierea acelui text, o romantică plimbare pe malul Dunării străjuită de plopi, împreună cu o la fel de romantică blondă, timpul reținând atunci „frunza ce se zbate, vântul când nu bate”. Starea frunzei de plop este ambiguitate și neliniște. Dacă vântul nu bate, de ce tremură ea, de ce se zbate? De teama toamnei ce-o să vină sau de emoția existenței? Și dacă tremură de ce mai și murmură? Ați ascultat vreodată sunetul murmurat al frunzei de plop? Eu îl asemui cu sunetul sufletului poporului român, cel necăjit de-o istorie întreagă de vremelnicele „puteri” terestre fără de Dumnezeu și Lege.
Dar putem noi vorbi de existenţa vreunei legături între Dumnezeu şi Lege sau este vorba de două chestiuni complet separate? Sensul noţiunii de lege cuprinde tot ceea ce se referă la elaborarea, adoptarea şi aplicarea normelor legale în activitatea de judecată. Manifestarea cea mai pregnantă a religiei în domeniul activităţii de judecată este, probabil, cea asupra conştiinţei participanţilor. Însă, la audierea martorilor se face referire în mod direct la conştiinţa religioasă a acestora, la depunerea jurământului înainte de audiere și, cu mâna pe Biblie, se rosteste „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, un fel de „În numele Legii, hotărăște…”.
O mare perioadă de timp din Istoria omenirii a existat o strânsă legătură între religie şi justiţie. Dreptatea avea o zeiţă proprie, iar cei care împărţeau dreptatea au avut de-a lungul timpului şi atribuţii sacerdotale. Ei erau învestiţi de divinitate cu această misiune, iar semnele vizibile care atestau învestitura se materializau de regulă în veşminte speciale, care au stat probabil la originea robelor pe care magistraţii le poartă în prezent, asemănătoare „robelor” preoților. Primele legi conţineau întâi normele religioase şi în al doilea rând normele de convieţuire socială. „Tablele Legii”, primite de Moise de la Dumnezeu pe muntele Sinai, conţin mai întâi poruncile referitoare la cinstirea lui Dumnezeu şi apoi celebrele precepte „să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu depui mărturie mincinoasă”.
În conştiinţa omenirii a rămas inevitabilitatea unei judecăţi divine, care va avea loc la sfârşitul veacurilor, asupra viilor şi morţilor (Judecata de Apoi), în funcţie de faptele bune sau rele ale fiecăruia. Pe teritoriul ţării noastre primul legiuitor al geţilor a fost Zamolxis, care a deţinut funcţia de mare preot şi a fost apoi venerat ca zeu al geto-dacilor. Apoi, în limbajul vechi românesc avem sintagmele „legea creştinească”, „legea strămoşească”. Legea este făcută pentru a reglementa diferite relaţii dintre oameni, dar nu poate funcționa în afara conștiinței și a ideii de Dumnezeu a omului care împarte Legea.
Veneam dinspre țarină, de la vie, împreună cu fratele mai mic al mamei. Pe mejdină, iarba începuse să se ridice, simțind reveneala ploii mărunte. Aproape de casă ne văzu Lumea (așa-i zicea tot satul, nici nu-i mai știau numele și „pronumele”, vorba lor) vecinul. Hai colea sub streașină, că ne face leoarcă. Asta (ploaia) nu mai sta o săptămână. Băăă, începu el, când ne băgarăm sub streașină, la adăpost, băăă, se mișcă lumea, mai e un pic și vin ăia (ăia erau americanii) și s-alege prafu de șandramaua ăstora (ăștia erau roșii-comuniștii, pe care eu îi confundam cu rușii-poporul vecin și prieten de la răsărit). Păi bine bă, cum dracu crezi tu c-o să se descurce ăsta ca primar și de unde o să scoată el să țină un sat întreg cu ce-i trebuie dacă ia pământurile și averea (începuse colectivizarea), dar lui n-aveau ce să-i ia, că n-avea nimic, era sărac lipit. Ce politică e asta? Îți spun eu ție, și spune-i și tu lu tatău (adică bunicului, care era secretarul sfatului), că n-o să meargă (a mers 50 de ani și mai merge și acum) ce vor ei, că n-are cum (ba are, nu vedeți?).
Peste ani, Lumea, un poștaș de la Craiova, (căruia, la fel ca ăluia de la Măceș, nimeni nu-i mai știa numele și prenumele), de câte ori mă vedea îmi spunea constatarea lui de om trecut prin multe: „ehee, domn șef, s-a făcut lumea a dracu, nu știu unde o să ajungem cu politica asta”, iar o colegă de liceu, tocmai atunci publicase o carte cu titlul „În rândul lumii”. Era destul să nu mai înțeleg nimic din ce se-ntâmplă pe lumea asta (de atunci, imediat după „Revoluție”). Așa că, având eu și vârsta potrivită, și stare, și-un pic de talent (spuneau unii), ca să mă lămuresc încotro să mă-ndept, m-am apucat să scriu poezii (de dragoste), intrând în rândul altei „Lumi” din lumea de atunci, în care, deși nu se făcea politică de către toată lumea, ca acum, pentru că nu exista decât una, pe care-o făceau alții, de „meserie”, toți făceam un fel de „politică-banc”, era chiar plăcut, deși cam periculos nu chiar ca-nainte, ne simțeam călcând pe nisipuri mișcătoare, că „ăștia” – puterea de azi erau de fapt tot „ăia” de ieri, nu se poate schimba o lume așa, lumea comunistă, c-am ieșit la „revoluție”.
Azi, ca de când lumea, toată Lumea face politică. Ce politica face Lumea, azi?
Păi, SUA o politică în interesul lor, peste tot în Lume, prin controlul şi protecţia şefului statului, armatei şi a serviciilor secrete ale statului respectiv, sub glazura democraţiei şi statului de drept. Uniunea Europeană ţine la principii. Politica UE cere respectarea procedurilor și dă o poleială de legitimitate manevrelor prin care decid asupra politicii pe care trebuie să o adopte statul român, de exemplu, în care rolul principal îl au „serviciile” și Justiția.
Așa că politicienii români au două mâini de strâns sau pupat (înainte aveau una – a rușilor, pe care-o pupă și acum, în timp ce jură pe Biblie lângă tricolor, dar altfel nu se poate, fiindcă nu mai suntem singuri pe lume, am intrat în rândul ei. Ideea politică internă merge pe orientarea de stânga sau de dreapta, dar în practică se folosește stânga+dreapta (USL 1,2,3, adică comunism), opțiune admisă fără probleme de UE sau USA, și fără comentarii de „bobor”, deși ele, opțiunile, delimitând, oferă și un mijloc facil de departajare a unor trăsături, (stânga e preponderent colectivistă și egalitară, dreapta preponderent individualistă și meritocratică). Să aibă poporul, care se compune încă din „omul nou”, cum, dealtfel, și „emanații” spre sferele puterii, de unde alege, în fericitul și împlinitul vis al democrației originale, la un pas de de-democratizare).
Cred că de aici apare acel specific „ca la noi la nimeni” al societății în toate aspectele ei, politice, sociale, economice. Mersul lucrurilor, convulsiile continue din Istoria recentă, demonstrează din plin că încă nu suntem un Stat așezat în rândul Lumii actuale.
*
Jules Renard: Eu sunt un om cinstit, domnule. Rău faceți, e o meserie proastă.
Abraham Lincoln: Votul este mai puternic decât glonțul.
Winston Churchill: Democrația este un sistem politic prost, însă e cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum.
