,,Eu am tot spus, în editorialele mele, care sunt un fel de eseuri politice, că nu voi scrie niciodată despre politicieni ori partide-nişte efemeride, ci doar despre politică, fiindcă ea e veşnică. Dar mai scriu şi despre oameni, că ei sunt ţara”.
Visam că începuse şcoala. Mă aşezasem în bancă şi, cu ochii la catalog, tot aşteptam, îngrozit, că nu-nvăţasem nimic de câteva zile, furat cu de-ale copilăriei, să mă strige să ies la tablă când, mişcându-mă uşor de umăr, tata-mi şopteşte în ureche să mă scol, că nu mai e mult şi gata, răsare soarele. Mă ridicai în capul oaselor, ameţit de vis, de somn şi de mirosul de dimineaţă din ochii şi obrajii şi hainele tatei. Din bătătură s-auzea cearta mamei cu păsările.
Vroia să mergem la Linioară, pe coasta de miazăzi a satului, să vedem cum e cu via asta nouă, are rod bun, cum părea la legat, cum sunt strugurii şi când mergem la cules, că ai lu Pădeanu, vecinii, zic că ei culeg poimâine, se cam grăbesc, da ce să faci, faci cum fac toţi, nu ieşi tu din rândul lumii. Nu ştiam atunci de ce trebuie să ştiu şi eu toate astea, şi nu ştiu nici acum. Mi-era somn şi mă-ntrebam de ce se treziseră toţi, aşa, deodată, că tot satul se sculase cu noaptea-n cap, din toate părţile auzeai, înfundat, în aerul dimineţii, murmurul vieţii şi murmurul zilei. În vie, uitându-mă eu încolo şi-ncoace, să văd şi să-nteleg, am dat peste un cuib cu ouă de ciocârlie pe care, fără să-mi spună ai mei că e păcat, nu l-am atins, de teama să nu întrerup cântecul venit de sus, parcă era un dialog al păsării cu cerul, mai curat, în dimineaţa aia, decât ochii părinţilor privindu-şi copii cum cresc.
Dacă în visul meu de zilele astea mai ţin minte asemenea întâmplări ale sufletului între cer şi pământ, înseamnă că eram măricel, cum se zice, altfel ai mei m-ar fi lasat copilăriei.
Acum visez cu ochii deschişi ai vârstei ultime din clasamentul vieţii şi, cu sufletul mai greu decât aerul pe care-l respir, toamnă fiind, aş vrea să văd via, să văd curtea, în care vecinul de mai sus, Pădeanu, tăind un dafin, mi-a distrus pătulul şi magazia, şi grădina, pline, toate, de liniştea plecării părinţilor, acolo unde pleacă părintii, şi a mea de acolo spre unde m-a dus soarta, în marele oraş în care trăieşti doar atunci când ai timp.
Nu sunt romantic într-un veac barbar, dar nici nu pot să-mi rup din suflet amintirile, într-o altă lume, croită pe alte criterii, alte trăiri, alt ritm… Lumea de azi, scufundată până peste cap în incertitudini, e, clar, mult mai lipsită de umanitate decât lumea de ieri, are alte valori drept reper al trecerii spre lumea unde ne ducem, cu siguranţă toți, cândva, când vine sorocul să ne mutăm din nemurirea clipei în nemurirea eternă, unde, reducând la persoana mea, totul e un animism.
Dar, ,,…de-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii/viaţa noastră ne-o umplură saltimbancii şi irozii/”, zice Eminescu.
Eu am spus şi spun, în cuvinte care vindecă (sper) sufletul şi viaţa, că suntem ceea ce ne naştem, şi unde ne naştem, unde deschidem ochii. Ori, a venit acum strivirea individului în/de societate, adică de el însuşi, viziune halucinantă în care un popor, așezat temeinic în rosturile sale, se lasă distrus şi se manifestă doar pentru a arăta că încă mişcă, încă mai există, şi că încă nu l-a anihilat de tot o clasă politică a cărei putere distruge totul în jur, începând cu sufletul omului. E o altă latură a cinismului politic. Dar ce poate face zisa/zicerea unui om împotriva cinismului politic!? ,,Nemic”, nimic! ,,Viaţa noastră unde e/ Viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea?”
***
Nezami: Viaţa este scurtă, de aceea este şi scumpă. Preţul vieţii a apărut de la puţinătatea ei.
Omar Khayam: Fii cu băgare de seamă, fiindcă tâlcul împărăţiei pământene este viaţa; aşa cum o petreci, aşa trece.
Vasil Tolevski: În Biblie scrie: „Să nu furi!” Dar cine a văzut un ministru care să citească Biblia? Pe aceste meleaguri au fost mereu criminali şi mafioţi. Acum au mai apărut şi oamenii politici.
