Marin Sorescu: Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om.
C. Argetoianu: La înapoierea mea din Italia am găsit la Bucureşti o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjurau oamenii unii pe alţii, de dimineaţa până seara. Şi dacă ar fi fost numai atât! Dar pe lângă nebuni mai erau şi pungaşi!
Visam că începuse şcoala. Mă aşezasem în bancă şi, cu ochii la catalog, aşteptam îngrozit, că nu-nvăţasem nimic de câteva zile, să mă strige să ies la tablă când, mişcându-mă uşor de umăr, tata-mi şopteşte în ureche să mă scol că nu mai e mult şi gata, răsare soarele. Mă ridicai în capul oaselor, ameţit de vis, de somn sau de mirosul de dimineaţă din ochii şi obrajii şi hainele tatei. Din bătătură s-auzea cearta mamei cu păsările. Voia să mergem la Linioara, pe coasta de miazăzi a satului, să vedem cum e cu via asta nouă, are rod bun, cum părea la legat, cum sunt strugurii şi când mergem la cules, că ai lu’ Pădeanu, vecinii, zic că ei culeg poimâine, se cam grăbesc, da’ ce să faci, faci cum fac toţi, nu ieşi tu din rândul lumii. Nu ştiam atunci de ce trebuie să ştiu şi eu toate astea. Mi-era somn şi mă-ntrebam de ce se treziseră toţi, aşa, deodată, tot satul se sculase cu noaptea-n cap, că din toate părţile auzeai, înfundat, în aerul dimineţii, murmurul vieţii şi murmurul zilei. În vie, uitându-mă eu încolo şi-ncoace să văd, să înţeleg, am dat peste un cuib cu ouă de ciocârlie pe care, fără să-mi spună ai mei că e păcat, nu l-am atins, de teamă să nu întrerup cântecul venit de sus, parcă era un dialog al păsării cu cerul mai curat, în dimineaţa aia, decât ochii părinţilor privindu-şi copiii cum cresc. Dacă mai ţin minte asemenea întâmplări ale sufletului între cer şi pământ, înseamnă că eram măricel, cum se zice, altfel ai mei m-ar fi lăsat copilăriei.
Acum visez cu ochii deschişi ai vârstei şi cu sufletul mai greu decât aerul pe care-l respir, că iată, aproape vară fiind, aş vrea să văd via, să văd curtea şi grădina, pline de liniştea plecării părinţilor, acolo unde pleacă părinţii, şi a mea, acolo unde m-a dus soarta, în oraşul cel mare în care trăieşti doar atunci când ai timp. Sunt un romantic într-un veac barbar, nu pot să-mi rup din suflet amintiri de când eram mai tânăr, într-o altă lume, croită pe alte criterii, alte trăiri. Lumea de azi, scufundată până-n pânzele albe în incertitudini, e mai lipsită de umanitate decât lumea de ieri, are alte valori drept reper al trecerii spre lumea unde ne ducem, cu siguranţă toţi, cândva, când vine sorocul să ne mutăm din nemurirea clipei în nemurirea eternă, şi unde, reducând la persoana mea, ea e un animism.
„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii/viaţa noastră ne-o umplură saltimbancii şi irozii”, zice Eminescu. Eu am spus şi spun, în cuvinte care vindecă sufletul şi viaţa, că suntem ceea ce ne naştem şi unde ne naştem, unde deschidem ochii. Ori, a venit acum strivirea individului în/de societate, viziune halucinantă, în care un popor, aşezat temeinic în rosturile sale, se lasă distrus şi se manifestă doar pentru a arăta că încă mişcă şi că încă nu l-a anihilat de tot o clasă politică a cărei putere distruge totul în jur, începând cu sufletul omului.
„La înapoierea mea din Italia am găsit la Bucureşti o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjurau oamenii unii pe alţii, de dimineaţa până seara. Şi dacă ar fi fost numai atât! Dar pe lângă nebuni mai erau şi pungaşi!”, zicea C. Argetoianu, acum ceva vreme din Istoria noastră. Ori, dacă zicerea lui e valabilă și azi, poporul român e bolnav, are în ADN nepăsarea identitară.
DEX-ul zice, despre Endemie: ENDEMÍE, endemii, s. f. Prezență într-o comunitate a unei boli infecțioase sau de nutriție sub formă de cazuri sporadice semnalate o perioadă îndelungată de timp. – Din fr. endémie.
Sătul de-atâta prostie şi hoţie de care m-am lovit, şi încă mă lovesc, în cursul vieţii mele, îmi permit (am mai scris asta) să consider că, la români, prostia şi hoţia sunt boli, nu datorate lipsei de educaţie în cei şapte ani de-acasă şi în şcoală, ci boli pur și simplu, „medicale”. Ceea ce ni se-ntâmplă, nu doar nouă, românilor, de vreo 35 de ani – Pandemia prostiei și hoției – care e o fază superioară a Endemiei, ni se-ntâmplă şi/mai ales din cauza ăstora, cu care nu poți să lupţi, oricât ai vrea. Căci, vorba unui epigramist contemporan: „cu prostul care n-are şcoală/ din două vorbe-ai lămurit/ dar duci o luptă colosală/ cu prostul care e şcolit”.
Aşa că, „analiza” e corectă, aşa e, numai că, „la nivelul” Puterilor supreme în Statul nostru cel de toate zilele, clasa noastră politică n-avea voie să-și bată joc de un popor parcă blestemat de Istorie, dar asta e, ea, „clasa politică”, n-a înțeles că prostia şi hoţia sunt boli individuale, pe persoană fizică, cum se zice, şi c-avem, noi, poporul român, destui cu care să ne mândrim, sănătoşi sufleteşte şi mental, şi de-aici ne poate veni salvarea, ca endemismul de prostie şi hoţie să nu devină „pandemie”, c-atunci, gata, că şi aşa, deja suntem aproape o populaţie, nu popor. Pe scurt, ce naiba nu înțelegeți bre politicienii lu pește prăjit?
– nu înţelegeţi că „libertatea” pe care-o clamaţi voi e valabilă până acolo unde o încălcaţi voi pe a mea?
– nu înțelegeți că de „guvidul prostiei și hoției” ăsta trebuie tratat? (vedeţi cifrele).
– nu înţelegeţi că voi, în „prostia” voastră îi lipsiţi de şansă pe români?
– nu înţelegeţi că „igiena” (a trupului şi a minţii), pe care eu o învăţam în şcoală (acum nu se mai învaţă, e înlocuită de educaţia sexuală), ne salvează viaţa, şi pe-a noastră, şi pe-a celor de lângă noi?
– cum de nu-nțelegeţi nişte principii elementare, şi cum de-aţi devenit „specialişti” în Constituţia României şi în Medicina Mondială a CRIZEI, iar când cineva vă spune că nu gândiţi cu capetele voastre, vă supăraţi? Eu aş fi vrut ca prostia, despre care sunt convins că e o boală, să doară, şi-aţi auzi o parte din planetă ţipând. Dar nu doare, şi-auzim alte ţipete care ne omoară pe noi, ceilalţi, v-am spus cum.
„Când vedem deci – scrie Eminescu la 24. II.1880 – că partidele devin un stat în stat, că totul atârnă de ele, iar statul adevărat, acela al claselor pozitive, nu e decât o masă impozabilă și exploatabilă, atunci ne întrebăm dacă nu este o superfluență de cutezare, de cinism chiar”;
„Cât despre aluatul protoplasmatic care formează la noi un stat în stat, așezat asupra instituțiilor și poporului, avem puține de adaos. Trăind în politică și prin politică și neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putința de a-și câștiga existența, el e capabil de a falsifica totul, și listele electorale, și alegeri, și forme parlamentare, și idei economice, și știința, și literatura”. Punctum!
