Înşirate pe trotuarul şi spaţiul viran dintre blocuri şi complexul comercial Pelendava din cartierul craiovean 1 Mai, legumele şi fructele vândute de ţărani pe străzile oraşului, ca să trăiască, îşi aşteaptă cumpărătorii. Femei ajunse la vârsta senectuţii vin de la ţară în pieţele de la oraş pentru a-şi comerializa produsele autentice pentru care muncesc de primăvara până toamna târziu. Mulţi dintre aceşti comercianţi sunt ţărani nevoiaşi pe care viaţa îi îndeamnă în fiecare dimineaţă să plece la drum ca să-şi câştige „pâinea cea de toate zilele”, întrucât munca de-o viaţă nu le-a fost îndeajuns încât să aibă o pensie din care să poată trăi liniştiţi la bătrâneţe.
Aşa procedează şi tanti Elena, care se trezeşte cu „noaptea în cap”, îşi pregăteşte sacii cu marfă şi pleacă spre Craiova. În piaţă locurile sunt limitate şi îşi aşază marfa cu grijă pe unde poate, pe trotuar. Vine tocmai de la Melineşti, din trei în trei zile, drumul e scump şi nu îşi permite să vină în fiecare zi pentru că asta ar însemna „să nu se mai aleagă cu nimic“. Femeia vinde ce are prin gospodărie, ouă, ceapă, morcovi, leuştean dar şi leurdă şi lobodă, legume sădite în pământ cu mâna ei, căci gospodăria se ţine cu trudă.
"Toate le avem din grădină, macriş pe care-l găsim şi prin pădure, leurdă, dacă veneai alaltăieri găseai pe aici mormane, leuşteanul se cunoaşte că e de la ţară din grădină, ouăle proaspete de la mine din curte, de la găinile mele. Sunt de la Melineşti, din trei în trei zile vin. Ia uite, sfeclă roşie, pe aia o mai am, ia cu toată încrederea, 1,50 lei bucata şi îţi mai dau şi o legătură de pătrunjel şi zicem doi lei că nu am 50 de bani să-ţi dau rest. Tot ce vedeţi aici e marfă din grădină, şi florile tot de la noi, venim şi noi cu ce avem prin gospodărie. Mă mai ajută soţu care vine şi stă cu copilu lu' fiu-mio şi face naveta şi când vine el îmi aduce marfă şi eu mă duc la fată şi stau cu fata lu' fiemea, deci suntem împărţiţi şi noi nu avem pensie, nu avem salariu, din asta trăim, dar e puţin. Am mai fost pe la târguri dar ni s-a fărâmat maşina, am rupt maşina în două ca să luăm un milion, bagi gaz şi nu scoţi nimic. Suntem sortaţi aici în piaţă, acolo în spate sunt fructele, aici suntem cei cu zarzavaturile şi ce avem aşa…nimicuri deastea, cine e cu mai puţin”, ne-a spus tanti Elena.
Femeia îşi vinde produsele din câteva lădiţe de plastic aşezate pe o masă şi tresare din când în când, atunci când vreun client întreabă „cum le dai tanti, care e preţul?”.
„Vindem marfa mult mai ieftin decât cea din supermarket. Ia uite cât punem la legătura de lobodă şi dau două la un leu şi omul care vine să cumpere poate să facă o mâncărică. Ce să fac? Pe ăstea le am, pe ăstea le dau, ce am şi eu, ce strâng de pe acasă. Și murături am, dar pe ăstea trebuie să le iau că nu mai ia omul acuma murături, caută ardei iute, verde că a ieşit pe piaţă, că e cu azot, că nu e cu azot dar se duce şi ia. Uite ridichii care se cunosc, ridichiile astea chiar se cunosc, uite astea sunt mâncate de furnici, astea se cunosc că nu sunt azotate, pe care le vezi trei şi face una, alea să-ţi dai seama că este crescută forţat. Avem dovlecei, tot ce avem e de la ţară şi flori, tot ce are lumea pe mese pe aici e numai de la ţară, uite fasole, cum zice pe vorba românească "oul cocoşului, fasole albă iar la fel, lobodă, macriş, leurdă, sunt şi în pădure numai să nu vrei să faci vreun ban, până deseară scoţi acolo pâinea şi o mănânci, nu stai nemâncat, că din asta nu poţi să plăteşti alte dări cum sunt facturile, dacă nu ar fi copiii să le plătească nu am mai putea să le plătim, aici nu poţi să strângi un ban grămadă că nu ai cum, decât să supravieţuieşti”, ne-a mărturisit vânzătoarea.
La câteva mese de tanti Elena, jos, pe trotuar îşi are pusă „marfa” mamaie Petriţa, vinde câteva sticle de lapte proaspăt, de la cele trei vaci ale sale, puse în două plase. Mamaie Petriţa are 67 de ani, vine în piaţă de nevoie, tocmai de la Popoveni, deoarece pensia pe care o are nu îi ajunge nici de medicamente.
De dimineaţa şi până seara târziu, fie soare, fie ploaie femeia stă lângă sticlele cu lapte, doar, doar o cumpăra cineva. Când am întrebat-o de unde vine cu laptele, mamaie Petriţa m-a întrebat cu tristeţe “şi ne amendaţi?”, credea că suntem de la „miliţie”. Abia după câteva momente, femeia cu vorba blândă şi chipul brăzdat de greutăţi a reuşit să rostească câteva cuvinte „nu ne lasă şi pe noi liniştiţi aici, vine câteodată şi poliţia să ne amendeze, că nu avem voie să stăm aici, dar ce să facem că nu avem încotro”.
Deşi şi-a făcut câţiva clienţi fideli, care o caută mereu, cel mai adesea oamenii se uită lung la sticlele cu lapte, întreabă de preţ şi trec mai departe.
„Vin aici la piaţă de vreo 3-4 ani, străbatem zilnic drumul ăsta ca să luăm şi noi de mâncare, dar nu merită, că munca de animale e grea. Mergem cu vacile în câmp, mă mai ajută copiii, ai noştri din gospodărie, ăştia care suntem. Am trei copii. Nu toţi stau cu mine, unii sunt la serviciuri. Vin cu lapte, câteva sticle am, dau şi la cocoane, nu numai acia în piaţă. Am trei vaci şi o viţeluşă. Din Popoveni până la Craiova sunt vreo 50-60 de kilometri. Dau mai mult pe drum, nu merită, dar ce să facem, murim de foame cu o pensie de 4 milioane, datorii sunt destule, lemne să luăm. Îngheţăm pe aici, înlemnim, te duci la muncă vai şi amar, nu-ţi mai vine să faci nimica, suntem bătrâni, ne dor picioarele. O sticlă de două kilograme o dau cu 5 lei, aia cu 4 lei că e un kilogram jumate. Ce să facem maică? Să trăim şi noi…nu avem încotro”, a spus Turmei Petriţa.
Deşi viaţa e grea, pentru bătrânele care nici la vărsta bătrâneţii nu renunţă să muncească, lupta pentru supravieţuire începe în zori, iar singura lor „armă“ este voinţa.
