„Despre nimicnicie, ca tristețe a sufletului, și despre realitatea imediată, ca altă tristețe a Omului din ziua de azi, a cărui viață, dată de bunul Dumnezeu, atunci când l-a făcut, după chipul și asemănarea Sa, să aibă un rost, să stăpânească Lumea asta și Lumea cealălaltă, să nu cumva să deznădăjduiești, și tânjește după bruma de speranță din ziua care va veni, negreșit, cândva, de undeva…” – M.M.
Mihai Eminescu ne zice: „Națiunea noastră, neamul nevoii. În țara noastră este de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului și a muncii; e destul atâta, și numai pentru asta se cere reorganizare socială. Când vedem dar pe „patrioți” cumulând câte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-și îndeplinesc nici una cum se cade. S-au zidit fără îndoială multe palate în București, s-a înmulțit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; țara muncește înzecit pentru a întreține absenteismul și luxul, precum și pătura numeroasă de oameni care și-au făcut din politică o profesie lucrativă. Răul esențial care amenință vitalitatea poporului nostru este demagogia. Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri, aproape nimic”.
Zisele Eminescului sunt un adevărat program de guvernare de care România are nevoie acum, când se află pe marginea prăpastiei. Mai avem 3 luni.
De unde să știu eu ce vise, ce speranțe și ce dorințe vă trec prin sufletul cel năpăstuit de vremurile astea, prea buni concetățeni ai mei? (Păunescu) Suntem ca Dumnezeu, însingurați. Căci, după Facerea Lumii, urmează Schimbarea ei. În trecerea ei, Lumea se schimbă. Dar, acum, vorbim despre Schimbarea ei (adică, cineva o va schimba). Și nu știm, nici Dumnezeu nu știe, dacă o fi-n bine sau dacă o fi-n rău. Nu ne dumirim și nu ne lămurim deloc despre ce și cum o să fie, ce ne așteaptă, bâjbăim, sperăm, ne sporesc neliniștile.
Asta, teoria cu schimbarea lumii, nu prin ea însăși, ci de către cineva, produce o mare brambureală politică și, mai ales, socială, pentru că, ăștia, care vor s-o schimbe, știu clar care lume trebuie schimbată (ei zic – lumea PSD, USL, AUR) și cu care lume o schimbă și tot ei zic – cu lumea ca lumea, să fim și noi în rândul Lumii. Dar lumea lui Grindeanu și lumea USL, AUR nu sunt toată Lumea, iar eu chiar cred că ar trebui să intrăm în rândul Lumii ca lumea, nu într-o lume a cuiva anume, lumea lui x sau lumea lui y, că, dacă e așa, n-am făcut nimic. E, așa, un fel de ca și când n-am ști pe ce lume trăim, ca acum, când bâjbăim bezmetici și nu știm încotro s-o apucăm.
Tocmai când, analizând mersul Istoriei noastre, în comparație cu istoria recentă, credeam că-ncep să înțeleg schepsisul tevaturii create în ultimul timp cu schimbarea schimbării, hop, câteva bombițe (artificii, fumigene?).
Aflăm că „Dunărea”, nu aia secretă, cu banii dispăruți fără urmă, ci asta a noastră de fiecare zi, avea „dosar” să nu rămână fără apă pentru Cernavodă, dar era pus la păstrare, cineva vrea să-ncurce lumea cu PNRR-ul, altcineva o-ncurcă pe „ANI” cu nevestele, amantele și banii, s-au reactivat SRI și SIE, tot cu banii, iar Justiția execută partide, guvern – de unde vrea miliarde de euro -, parlament, presă și ONG-uri, devenind stat în stat, tot pe bani, sfidând UE, Constituție, bună credință și bun simț, tot pe foarte mulți bani. Dintr-odată m-am luminat.
Nu e vorba de nicio Schimbare a Lumii prin ea însăși, nici de schimbarea lumilor lor între ele sau între ei (adică vin ai noștri, pleacă ai voștri – rotativa convenită), ci de păstrarea aceleiași lumi obscure de pe vremea răposatului patriot, tovarășul Nicolae Ceaușescu, în care clanurile politico-securistice manipulează societatea și mânăresc banul Țării pentru Lumea lor. Și mi-am amintit de versurile (citez din memorie și nici nu știu cine le-a zis) „…Căpitane nu fi trist / Garda merge înainte / Prin partidul comunist (USL-ist)…/”. Nu-i așa că-i așa?
Așa mi-am amintit că, demult, pe vremea tinereții mele, exista trupa ABBA și o echipă de fotbal, Siderurgistul Galați, care juca un an în divizia A, doi ani în divizia B, și tot așa, mereu, încât căpătase denumirea ABBA, în lumea ironică a fotbalului de atunci. Răzgândirile puterii, care a mâncat banii Țării (vreo 80 mil. euro) pe te miri ce populisme, apoi și-a dat jos propriul guvern, din zi în zi și din oră-n oră, mă fac să cred că i s-ar potrivi ca o mănușă ABBA – siderurgistul de România. Cel puțin în ceea ce privește Banii și Justiția – n-avem puterea dacă n-avem Justiția, răzgândirile sunt notorii. Acum, tocmai când se pregătește, discret, în văzul și auzul tuturor, să revină la putere – guvern, după ce singur s-a dat jos, o comite din nou lovind în doar prim ministrul interimar, cu armele clasice – minciuni, dezinformări, presă…
Fără îndoială, în aceste condiții, de reașezare a trupelor, guvernarea țării devine o chestiune de inerție limitată, dar pro UE pe economie. Cu duritate extremă UE desfiinţează măsurile Justiției de a „mânca” bugetul țării și de a-i scoate basma curată pe „bandiți” prin vestita prescripție, despre care a spus că „au fost luate în pripă și fără analize de impact şi determină o agravare fără precedent în ultimii 20 de ani a poverii fiscale, determinând creşterea evaziunii, diminuarea volumului de investiţii, scăderea locurilor de muncă şi dificultăţi economice în cascadă”. Și noi așteptam, parcă, altceva.
*
La Craiova, până când se va înțelege că iubirea nu se împarte în două, ci se împărtășește cu sfințenie, fotbalul e ca o geană a asfințitului, la care toți ne-nchinăm, rostind în genunchi, după fiecare zi de viață și după fiecare zi de moarte, vorbe de trecut mai departe. Însă, toamna asta, care e pe drum, e un cântec prea trist, pentru că „mirajul gazonului” e acoperit, de-o vreme, de apa morților imaginari ce vag vălurește la orizontul întinselor câmpii oltene, în dogoarea verii asteia, când soarele e sus de tot, în înaltul Cerului spre care-am uitat să privim, amarâții de noi.
La Craiova, cât, încă, peste iarba brumată de acasă se rostogolește soarele care ne încălzește pe toți, ar trebui citit, cu sufletul în mâna, un cântec de demult al păunescului (…Oltenia, eterna Terra Nova”), pentru a înțelege că iubirea alb-albastră e o stare de spirit și un fenomen, care, deosebit fiind, ca orice fenomen, dezlănțuie patimi și însăilează vraja. Iar vraja stă-n mintea și-n gheata fotbalistului aruncat în iarba crescută sub vuietul mulțimii și din sudoare, căci fotbalul, ca vrajă, e nemuritor, fiindcă e ultima speranță a noastră, cei nedezlegați de patima lui, că de-aia suntem muritori de fiecare zi.
La Craiova, până când se va întelege că doar vraja fotbalistului și vuietul mulțimii plămădesc cele mai mari iubiri, vom avea jucători, fotbaliști și fotbal, iar în arene, golite de uitarea de sine care e fotbalul, vom avea mereu neliniștea începuturilor, fără de care devenim uitare în triunghiul vieții, cu trecut, prezent și viitor. Să nu deznădăjduim, că va veni, mereu, o vreme de iubit…
Mihai Măceș
