Eminescu: Națiunea noastră, neamul nevoii… Răul esențial care amenință vitalitatea poporului nostru este demagogia… Greșalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.
La loc comanda! Bravii noștri conducători, după zile de muncă la televizoare, unde au spart ecranele cu banalități imaginare, minciuni cu duiumul și bălăcăreală mare ca la ușa cortului, au ajuns subit, dar legal, la concluzia că e mai bine în concediu decât pe baricadele României, în slujba poporului. Și dusu-s-au, lăsându-ne fără subiecte. Ca atare, azi vom scrie despre poporul care stă pe loc, neavând nici unde să plece, nici de unde să vină. Dihotomia este definită ca fiind separarea unui întreg în două părți ce nu se suprapun. Nimic nu poate aparține ambelor părți simultan. Întregul, care este poporul român, e separat în două de-o istorie întreagă. Avem poporul conducător și avem poporul celor conduși. Poporul conducător își face legi proprii ca să se îmbogățească și să-și apere „rangul”, iar poporul condus (deși e suveran) suportă legi proaste, taxe și sărăcie.
Dar cele două popoare sunt, mai ales, o stare de spirit convulsivă și nevrozantă, divizată și aceasta. Ce se poate înțelege din declarațiile răstite, din permanenta stare de iritată și iritantă urgență, din ultimatumuri, admonestări și amenințări aruncate peste tot și peste toți? Că n-au înțeles nimic, că puțin le pasă că „Greșalele în politică sunt crime”; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Eminescu)
De partea cealaltă, la cei mulți (mulți dar proști, proști dar mulți), confuzie, debusolare, derută, demoralizare, dezamăgire, disperare, durere, deznădejde…
Viața politică din România curge consecvent spre de-democratizare prin folosirea unor forme legale/legalizate ale distrugerii, nu numai a statului de drept, ci și a statului în ansamblul său, creând „statul paralel”, în disprețul total al poporului român și al europenilor. Tocmai politica aceasta uniliniară/unilaterală va face ca în curând să avem o agitare masivă în zonele politicului și economicului, pentru că, de cealaltă parte, s-a acumulat ura în psihologia colectivă din cauza nemulțumirilor inevitabile produse de cei aflați la guvernarea demagogică și politicianistă peste măsură.
De un lucru suntem siguri, nu va fi liniște curând în țara asta, căci „Greșalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei. (M. Eminescu)
Dar cele mai mari îngrijorări ale românilor, în momentul de față, sunt nivelul corupției, salariile, justiția, sistemul de sănătate și prăpastia dintre oamenii bogați, a căror avere, în percepția românilor este făcută în mod necinstit, și cei săraci, sistemul de pensii, șomajul, precum și lipsa de speranțe și încredere în clasa politică pentru o redresare a situației economiei, implicit a situației personale. După terminarea vacanțelor vom vedea încotro vor curge apele politice și economice ale țării. Părerea mea e că e necesară, pentru binele acestei țări, o autoanaliză a fiecărui român, dar repede, pe două „jaloane” – ca la PNRR, Condiția umană și Cunoștință-Conștiință.
Altfel, surâsul prăpastiei e aproape. Subiectul este exhaustiv așa că vom divaga cât mai puțin spre a prinde măcar aspectele esențiale, în scopul de a ne lămuri ce se-ntâmplă cu/la noi. Pornim de la P.C.R. (abr. ironic/e.) de la pile, cunoștințe, relații (prin analogie cu sigla Partidului Comunist Român), de care mulți ne amintim duios, și de care mai tinerii concetățeni au auzit fără doar și poate, pentru că e o practică socială istorică.
Primul cuvânt se scrie corect cunoștință, cu un singur i, iar explicația gramaticală este simplă, la cuvântul de bază, a cunoaște (cunost), se adaugă sufixul ința. CUNOȘTINTĂ/cunoaștere înseamnă deci totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare, dar și persoana pe care cineva (vorbitorul) o cunoaște. Avem deci definițiile a avea (sau a lua) cunoștință de ceva = a ști, a fi informat, a aduce (ceva) la cunoștința cuiva = a informa pe cineva (despre ceva), a aduce la cunoștința publică = a da de știre tuturor, în cunoștință de cauză = cunoscând bine ceva, a-și pierde cunoștința = a nu mai ști de sine, a leșina, dar si pe acelea (definițiile) de persoană pe care vorbitorul o cunoaște, cum ar fi expresia a face cunoștință cu cineva = a lega relații sociale cu o persoană, ex. X e o veche cunostință, cu derivatul mulțumire, recunoștință.
CUNOÁȘTERE, acțiunea de a cunoaște și rezultatul ei, faptul de a poseda cunoștințe, informații, date asupra unui subiect, asupra unei probleme, înțelegere, percepție, pricepere, știință, dar și a fi cunoscut (unul cu altul), a deține informații unul despre altul, a se ști. Mai avem a lua cunoștință, a înțelege, a aprecia, a judeca, a fi în relații cu cineva, a fi recunoscător, a mulțumi, dar și „am cunoscut ce poamă este, cunoaște-te pe tine însuți, se cunoaște că nu știe nimic, a cunoaște o persoană, ziua bună de dimineața se cunoaște”, dar nu vreau să ajungem la „Teoria cunoașterii” sau „Sociologia cunoașterii”.
Adrian Păunescu are o poezie care se cheamă Punctul pe I. Am și eu una, cartea Dintotdeauna vocalele. Veți vedea ce importante sunt vocalele și, mai ales vocala I, pentru existența noastră. Dacă schimbăm două vocale între ele și adăugăm un I cu punctul pe el, în cuvântul cunoștință ne trezim cu conștiință, un cuvânt fantastic pentru om în timpul existenței sale în Istorie.
CONȘTIÍNȚĂ, sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență și despre lucrurile din jurul său, înțelegere, conștiință socială ca ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor, conștiință de clasă ca parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate, gândire, spirit, sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită, dar mai avem caz/proces de conștiință, mustrare de conștiință/remușcare, regret, a fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință/a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului dar și a fi fără conștiință/a fi lipsit de scrupule, cu mâna pe conștiință/cu toată sinceritatea, libertate de conștiință/dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică.
Eu cred cu tărie că de la acest cuvânt, conștiință, pleacă tot binele/nebinele nostru, al românilor. Altfel, vorba domnului director al meu de la liceul la care eram elev: „Domnilor, Condiția umană, spuneți-mi cum stăm cu ea, apoi mai vorbim”. Să vedem cum stăm. Stăm rău de tot. Ne-am câinit, știți expresia (duce o viață de câine, e vai de el), ne-am stricat la suflet și la minte de prea multe neajunsuri, necazuri, ne-am hainit, trăim după vorba aia, de azi pe mâine, treci zi, treci noapte, apropie-te moarte… Asta e. Să vedem ce-o mai fi după vacanță.
