Pe 23 august semnatarul editorialului din JO sărbătoreşte, vorba vine, două momente importante. Primul ar fi acela că editorialistul s-a născut în această zi, acum nu ştiu câţi ani (ba ştiu, dar nu spun). Al doilea ar fi că, până în ’89, timp de 41 de ani, 23 August a fost celebrată drept Ziua Naţională a României. Însă ziua de 23 august 1944 va rămâne o dată de controversă veşnică în istoria noastră, asemeni lui 22 decembrie 1989. Timp de peste patru decenii, până la căderea regimului comunist, 23 august a fost marcat cu parade militare, steaguri şi spectacole grandioase, ţinute pe stadioanele ţării.
Astăzi, pentru români, această dată aproape că şi-a pierdut semnificaţia. Manualele de istorie reţin totuşi că. atunci, ţara noastră s-a aflat într-un moment de răscruce. Dar căile istoriei noastre sunt încurcate rău. Avem – pentru acest moment, 23 august 1944 – două variante de istorie, cea a Regelui Mihai şi cea a Mareşalului Ion Antonescu.
Certe sunt următoarele fapte:
Pe 23 august 1944, pentru a evita un război pe teritoriul României, Regele Mihai a lansat lovitura de stat împotriva Guvernului Antonescu, trecând de partea aliaţilor. Ca rezultat, Regele Mihai a scurtat Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind salvate vieţile a sute de mii de persoane. A permis totodată creşterea vitezei cu care avansa Armata Roşie în România şi a oferit, în acelaşi timp, Armatei Române posibilitatea de a elibera ţara de ocupaţia germană. Dar 23 AUGUST 1944 a însemnat pentru România şi nenorocirea intrării ţării în sfera de influenţă a URSS, cu urmările ştiute. Pe plan militar, istoricii afirmă că lovitura de stat de la 23 august a fost atât de dezastruoasă ca şi înfrângerea de la Stalingrad. Armata Română a fost imobilizată şi supusă total controlului sovietic. La putere era înscăunat un guvern format de noua coaliţie „Blocul Naţional Democratic”, din care făceau parte ţărăniştii, liberalii, social-democraţii şi comuniştii, adică exact cei ce ne conduc şi acum ca partide. Asta ne face să ne întrebăm cine conduce de fapt România. Avem şi amănunte bizare, care încâlcesc și mai rău drumul spre adevăr, părând că acesta trece prin interese personale. Iată câteva:
Regele Mihai: ,,Antonescu nu m-a respectat şi, practic, m-a ignorat. Dar a făcut un lucru bun – i-a permis mamei să se întoarcă la Bucureşti şi i-a acordat titlul de «regină-mamă».”
La discuţiile privind armistiţiul, între delegaţia română, condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, şi cea sovietică, avându-l în frunte pe V. Molotov, Pătrăşcanu l-ar fi întrebat pe oficialul sovietic care este motivul pentru care condiţiile impuse sunt atât de dure, când Antonescu avea condiţii mai bune. Cu duritatea recunoscută, diplomatul pumnului în masă a dat un răspuns care nu mai lăsa loc de niciun comentariu: „Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentaţi pe nimeni”. O telegramă trimisă de Moscova, via Stockholm, nu a fost adusă la cunoştinţa Mareşalului Ion Antonescu, ea fiind sustrasă de Grigore Niculescu – Buzeşti şi arătată Regelui Mihai şi partidelor de opoziţie. Misterul pleacă de la faptul că telegrama a dispărut din arhivele române după ocupaţia sovietică. După încheierea războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai înaltă decoraţie sovietică. Nemaifiind în rândul lumii, fiindcă lumea s-a schimbat, țăranul român nu mai poate fi decât chiriaș la muzeul care-i poartă numele, Muzeul Țăranului Român.
Aflându-ne încă în post-comunism, măcar ca aspirații (mental și practic suntem legați de „dincolo”, unde e bine), coborâm greu pe pământ pentru a vedea ce și cum în ceea ce îl privește pe țăran. Țăranul nu mai există, societatea țărănească s-a încheiat odată cu exodul „dincolo – în Lumea largă” a tinerilor de la sate și tot „dincolo – pe lumea ailaltă” a vârstnicilor. Satele rămân și devin nostalgie, pentru că, ori de unde am privi lumea satului, ajungem la partea economică. Ea e cea care separă țăranul ca tradiție/mod de viață, de agricultor/fermier, ca mod de existență rurală/profesională. Mai concret, viața țărănească nu mai e rentabilă, asta e realitatea, pentru jumătate dintre români.
Rezolvarea „problemei țărănești” ține de stat, prin implicarea lui directă. Statul ar trebui să constituie ferme și să convingă micii proprietari de terenuri să se asocieze. Dacă vreți, să reînființeze CAP-urile. Însă nu va fi nimic pentru că politic nu mai e nevoie de o agricultură competitivă în România dacă piețele sunt pline de roșii din Turcia și Italia, de ceapă din Olanda, morcov din Polonia, mere din Spania, etc. Situația mizeră a țăranilor care s-au răsculat la 1907 era ca în evul mediu. În satele sărace încă se mai locuia în bordeie.
În România modernă (1859), politicienii au încercat să facă din societatea românească o „clonă” a Occidentului. Imitațiile nu s-au limitat doar la nivelul instituțiilor statului, ci și în ceea ce privea organizarea socială – se pun bazele burgheziei, apare proletariatul, odată cu dezvoltarea industriei etc. Însă marea majoritate a locuitorilor Principatelor nu erau orășenii, ci țărani, cu statut social destul de neclar. Deși erau liberi, dispăruse iobăgia, țăranii nu aveau pământ, lucrau în clacă. Marii proprietari de pământ, conservatorii, se împotriveau, susținând că fărâmițarea loturilor va dăuna viitorului agriculturii. A urmat lovitura de stat dată de Cuza și reforma agrară. Ce va fi cu agricultura nu știm, dar țăranul nu va mai fi.
Asociația Inițiativa pentru Fericire va lansa primul Institut pentru Fericire din Sud-Estul Europei. Acesta își va desfășura activitatea undeva, București, în România, cea mai nefercită țară din Uniunea Europeană. Asta e semn că suntem deștepți, dar nu și intelectuali. Intelectualul în Romania e un personaj tragic, rătăcit între Condiția umană și globalizare, pierzându-și în UE identitatea ca reprezentant al valorii ideilor, fiind incapabil să producă profit. Nu mai există meseria de intelectual. Intelectualul nu e o meserie decât în cazul veșnicului revoluționar de profesie, trăitor pe spatele altora (comunistul Lenin, socialistul Hitler, sau comunist-socialistul Iliescu). Acum „intelectualul” e bun doar să dea din gură, deși este definit drept persoana cu studii universitare, sau care exercită o meserie intelectuală, o persoană cu un înalt nivel cultural-științific, a cărei îndeletnicire comportă în mod esențial o activitate spirituală, în niciun caz una manuală, în domeniul literaturii, artei sau științei.
Dispunând de capacitate de analiză, sinteză și abstractizare, el cercetează idei, fenomene socio-politice și evenimente, ajungând la concluzii care pot uneori influența structura și evoluția acestora. Istoric, definiția intelectualului este însă una socio-politică și culturală, om de litere, artist sau om de știință care, mereu sprijinindu-se pe cunoașterea sa, resimte datoria morală de a se angaja și în viața publică, prin opinii ferme, elaborarea de teorii, ori printr-o participare directă în poziții din guvern sau administrație, amestecându-se în treburi care nu-l privesc. Intelectualii au putut avea în istorie atitudini surprinzătoare, care au mers de la critica radicală sau acomodarea neutră, până la pactizarea totală cu regimurile totalitare, fiind percepuți totuși ca voci ale poporului. Diploma universitară conferă automat statutul teoretic de intelectual şi o poziţie în ierarhia socială, dar nu mai sugerează valoarea posesorului, care acum e dată de poziția politică sau contul bancar. Noțiunea de intelectual s-a disipat prin schimbarea valorilor și prin accesul facil la ele, de unde expresiile „te dai intelectual” ori „faci pe deșteptul”, deci, te dai, faci, nu ești intelectual.
La români totul se duce pe Apa Sâmbetei. În mitologia românească, Apa Sâmbetei este numele dat Oceanului Mondial care cuprinde întregul pământ, unde lumea este împărţită în tărâmul acesta şi tărâmul celălalt, și ce ajunge pe Apa Sâmbetei este pierdut pentru totdeauna.
Altfel spus, intelectualii visează cai verzi pe pereți, aici, unde se cred buricul pământului. Toate regimurile sunt obsedate de intelectuali, iar prezenţa şi impactul lor în viaţa publică este o problemă, deși rolul în societate este destul de redus iar capacitatea de a influenţa şi orienta deciziile cu impact social rămâne extrem de mică. Principala percepție a intelectualului a ajuns să fie aceea de a se plasa contra, fapt ce îi dă alt statut, de stânga, de obicei. Dar noţiunea de intelectual, echivalent al valorii, formatorul culturii române, creatorul culturii umaniste, furnizorul ideologiei statului naţional, identificat cu destinul istoric al ţării, e acum micul intelectual, funcţionar tehnic, si intelectualul mare, scriitor. Până la urmă prestigiul ambilor e iluzoriu, iar puterea lor, una simbolică, pentru că astea sunt timpurile, și oamenii sunt sub timpuri dintotdeauna.
Titlul e un pleonasm, dacă avem în vedere că ea, clasa muncitoare nu mai există de la căderea comunismului încoace, merge în Paradis. I s-a întâmplat exact ce i s-a întâmplat țărănimii, n-a mai vrut-o Istoria. Și s-a transformat în popor (să scoatem poporul la vot, să ne întoarcem la popor, că pe țărani nu-i mai găsim). Cine e acest popor – clasă muncitoare? Proletariatul este un termen care denumește totalitatea proletarilor. În Roma antică, proletarii erau cetățeni liberi săraci, lipsiți de mijloace de producție sau de pământ, și care, neputând plăti impozit, devin paraziți ai economiei.
Termenul latinesc proletar, precum și cuvântul proletariat, derivă din cuvântul proles, care înseamnă urmaș sau copil, adică aceștia aveau ca singură bogăție, copiii (copii sărmani ai plebei proletare – M. Eminescu). Karl Marx și Friedrich Engels au preluat termenul, dându-i o altă interpretare, bineînțeles marxistă. Proletariatul este clasa de salariați care își câștigă existența în special prin munci manuale sau care, pentru a se întreține, sunt dependenți de un loc de muncă permanent sau ocazional. Proletariatul este clasa muncitoare. În spațiul anglo-saxon a apărut o nouă noțiune, cea de proletariatul gulerelor albe constând din absolvenții de universități, cu venituri specifice clasei mijlocii, care reprezintă în prezent baza forței de muncă în industria modernă, apoi programatorii de calculatoare, contabilii firmelor, reprezentanții de vânzări pentru firmele de produse farmaceutice. Apoi, proletari ar fi și victimele societății moderne, beneficiarii programelelor de asistență socială, cerșetorii și oamenii fără domiciliu, care nu au venituri, precum și cei care trăiesc din mijloace ilegale (prostituție, proxenetism, escrocherii, trafic de droguri, contrabandă și jocuri de noroc ilicite), toți depinzând de stat pentru a supraviețui. Nu sunt proletari corupții, hoții de nivel înalt, mituitorii, ei sunt Putere.
Clasa muncitoare s-a format în procesul destrămării feudalismului şi al constituirii formaţiunii social-economice capitaliste, închegîndu-se treptat ca o clasă socială omogenă cu interese comune şi funcţie istorică distinctă, odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste şi a industriei moderne.
În DEX, MUNCITOR -OARE e cel care munceşte. În concepția marxistă avem clasa muncitoare, în capitalism avem proletariatul, în socialism avem clasa socială alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în producție, folosind direct mijloacele de producție și care constituie forța conducătoare a societății. După 1990 îşi găseşte enorm de greu locul în lumea civilizată şi creatoare a comunităţii europene. Cum stăm acum cu clasa muncitoare? Vorba lui Caragiale, nici așa, nici altminteri, adică parcă n-am sta în nici un fel, nu stăm nici bine, nici rău. Acum patronii sunt demnitari, liderii clasei muncitoare sunt în Parlament, iar clasa muncitoare nu mai are bani nici măcar de mititei și-o bere, darminte de rate și celelalte biruri care curg. Disperarea e starea de spirit în care clasa muncitoare nouă, neputând ajunge în Paradis, învață lecția umilinței, devenind poporul român care, dacă nu e bolnav genetic de boala suferinței istorice, e poate blestemat de Dumnezeu să nu aibă viitor de atâta fărădelege pe față săvârșită de putere, opoziție, stânga, dreapta, partide, sindicate, ori vecini (mai puțin Marea Neagră) și prieteni. Soarta, nu? Că, zise Domnul, du-te, trage o raită prin viață, și, când te saturi, mai vorbim.
