22 mai. Aceasta este cea mai importantă dată din calendarul oricărui interist. În 1991 Inter câștiga prima sa Cupă UEFA iar, mai ales, în 2010 reușea unica Triplă din fotbalul italian. Punctul comun dintre performanța istorică realizată acum 16 ani și ziua de astăzi poartă un singur nume: Cristi Chivu – atunci jucător, acum antrenor.
Poate, din exterior, pare exagerat titlul cu care am ales să îmi rezum gândurile din această zi dar din perspectiva mea cred că este prea puțin.
Nu mi-au plăcut niciodată pupincuriștii și de aia n-am fost niciodată unul și nici nu voi fi. Ceea ce urmează e doar o recunoaștere a unor merite.
De fel nu sunt genul care să mă bat cu pumnii în piept strigând că sunt patriot. Nu sunt naționalist și nu sunt „mândru că sunt român”. Pe mine Inter m-a învățat că suntem „frați ai lumii”. Cât timp valorile sunt corecte, nu contează granița, culoarea pielii sau religia (ori lipsa ei). Așa că toată aprecierea mea pentru reușitele lui Chivu la Inter n-are legătură cu faptul că e român.
Laudatio
Ce a reușit Chivu sezonul acesta este un lucru mai mult unic decât rar. Pentru cine nu urmărește de aproape fotbalul italian poate părea o exagerare, dar o să mă explic.
Înfrângerea drastică din finala de anul trecut de Champions League a lăsat răni adânci în moralul echipei. După 6 ani, părea că acela va fi momentul în care se încheie un ciclu, mai ales după ce Inzaghi a părăsit echipa.
Din câte s-a scris, Chivu n-a fost prima opțiune (conducerea a încercat să-l convingă pe Inzaghi să rămână), n-a fost nici a doua (directorul sportiv Ausilio s-a întâlnit cu Fabregas la Londra), a fost în cel mai bun caz a treia opțiune (deși au fost zvonuri că fusese o intenție și pentru aducerea lui Vieira). Această situație, cel mai probabil, a semănat confuzie în rândul jucătorilor la fel cum a făcut și în rândul fanilor.
N-a fost timp nici de adaptare. După câteva zile de pauză, echipa a făcut deplasarea spre Cupa Mondială a Cluburilor. Ceea ce părea o povară pe moment s-a dovedit a fi până la urmă un lucru bun. Rezultatele au fost mediocre iar prestațiile n-au fost din cele mai strălucite. Aceasta și din cauza oboselii fizice, normală după un sezon în care s-a luptat pe toate cele 3 fronturi.
Bomboana de pe colivă a fost tensiunea care s-a creat între jucători în vestiar. După eliminarea din competiție, căpitanul Lautaro s-a luat de colegii care păreau că au alte priorități mai importante decât Inter: „cine nu mai vrea să rămână, să plece!”.
Cei vizați au fost Calhanoglu, care-i făcea ochi dulci lui Galatasaray (lucru confirmat și de președintele Marotta), și Pavard care, accidentat fiind, nu s-a sfiit să se posteze jucând padel cu Theo Hernandez (atunci jucător al Milanului).
Practic, Chivu a „moștenit” un lot în derivă totală. Sigur, valoarea lotului era acolo, n-o contestă nimeni, dar degeaba ai un monopost de F1 dacă n-ai toate roțile și benzină.
Chivu a fost adus pentru a fi antrenorul echipei dar înainte de a-și impune viziunea tactică a trebuit să fie psiholog. I-a pus pe toți la masă, s-au dat cărțile pe față și a câștigat cel mai important lucru al acelei perioade: încrederea vestiarului.
Și asta chiar nu e un lucru mărunt. Ținem minte că după plecarea lui Mourinho din 2010 a venit Benitez, un antrenor cu multă experiență, câștigător de Champions League, dar care n-a știut să gestioneze un grup chiar și cu cel mai ridicat moral posibil.
Meritele lui Chivu sunt imense și incontestabile și mă bucur că a reușit dubla. O performanță la care nici cei mai optimiști dintre suporteri n-ar fi sperat.
Felicitări, Mister! Grazie, caro Caschetto!
Forza Inter, sempre!
#amala
