„Crezând eu că nu e corect să scriu despre politică şi politicieni în plina, dar deşucheata Campanie electorală, în plină Pandemie, am întrerupt Editorialul meu din Jurnalul Olteniei. De azi revin, mai ales că e incitantă la culme această „campanie post electorală”, la fel de deşănţată, a unora, purtată cu mijloace grosiere, dovadă că efectele „guvidului” dăunează grav politicii româneşti”, spuneam în Editorialul de luni. Azi las la o parte orice comentariu despre nişte „alegeri” în care unii nu ştiu să piardă, şi încerc, din nou, să înţeleg spre ce şi unde ne îndreptăm, noi românii, şi noi omenirea, de când apăru pe mapamond „guvidul”, un nu ştiu ce care n-are gust, culoare, formă, e invizibil, imprevizibil, instabil, insistent, independent total, nu face politică, nu-i pasă de ţări, popoare, populaţii, religii, funcţii, vârste, sex, frumuseţe, culoare, bogăţie, sărăcie, e, clar, întruchiparea cinismului total din Istorie. Văd pe ecrane ştiri alarmiste, după luni de zile de când a apărut „nebunul”, iar toată lumea noastră recentă nu mai e compusă din popoare, ci din varii populaţii. Câte înjurături am primit tot spunând că nu mai suntem popoare, ci populaţii, câte înjurături am primit tot spunând că noi nu suntem normali, că prostia omenească a ajuns la apogeu, că politicienii – aleşii noştri – îşi bat joc de noi folosind Pandemia în interes politic, … şi, nimic. Se pare că Omenirii (şi nouă, nu?, că şi noi suntem Omenirea) „i-a venit Ceasul”, nu mai are scăpare în, incredibil, Secolul XXI, pierzând un război, clar biologic, la ai cărui cai/câini le-a dat drumu cu o inconştienţă crasă.
Despre noi, românii, despre noi, politicienii, că toţi românii sunt şi politicieni, şi despre noi, proştii şi prostiţii, numai de bine, dac-atât ne duce mintea de azi, că despre „mintea de pe urmă” slabe speranţe din moment ce visul capitalismului (deşucheat), ca înlocuitor al totalitarismului comunist, a devenit o „nirvana” mai toxică decât „himera” comunistă iniţială, în plasa cărora până şi eu am căzut, ca naivul, în cursul vieţii mele de până acum. Acum, ce să vorbesc şi ce să tac? Între „somnul raţiunii, care naşte monştri (Goya)”, şi „efectul de turmă”, clar caracteristic populaţiilor, nu popoarelor, intuiesc că nu mai e nicio scăpare pentru noi, din moment ce până şi „elitele” s-au amestecat ideologic cu „prostimea” (nu mai contează scopul), făcând knokaut (nu ştiu dacă am scris corect) profesioniştii pe care lumea-i are dar de care nu ţine cont, ba, îşi bate joc de ei, nepăsându-le, chiar criticând părerile lor de specialişti în domeniile „critice” ale omenirii.
Gata cu filosofia „pe viu”. Căci, „la noi sunt codrii verzi de brad (nu prea mai sunt) / şi câmpuri de mătase/ la noi atâtea lacrimi sunt/ şi-atâta jale-n case/… Şi? Cui îi pasă? Noi suntem români! Aiurea! Noi suntem nişte inconştienţi ai Istoriei noastre, atâta câtă a fost, şi încă mai este, ajutaţi de Cel de Sus să existăm în „Grădina Maicii Domnului” hărăzită de EL, chiar dacă, în destrăbălarea noastră existenţială, din prostie mioritică, ori din inconştienţă crasă, i-am încălcat până şi Cele Zece Porunci date Omenirii, nu doar Nouă. Vai Nouă! Revin cu amănunte crunte, dureroase, în editorialul următor.
