Am tot spus, ca dascăl, şi-am tot scris, ca jurnalist şi scriitor, că măsura corectă a vieţii pe planeta Pământ e dată de Educaţie şi Cultură. „Domnilor, zicea proful meu de română în vremea liceului, spuneţi-mi cum stăm cu Condiţia umană, apoi discutăm despre viaţă şi regnuri…”, şi-avea dreptate. Educaţia (cei şapte ani de-acasă, cele 7 porunci, …) şi Cultura, care e un Har, separă Viaţa.
Eu tot mai cred, la început de mileniu, că dacă Omenirea, în întregul ei, ar avea minima educaţie şi minima cultură necesare, n-am avea atâtea „fenomene extreme” – războaie, crime, terorism, discriminări, banditism economic.
Duminică, la ora 13:00, îmi zice Domnul Profesor Ion Diaconescu, avem Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”, la „Epoca”, un restaurant deschis şi pentru cultură, nu doar pentru clienţii cu bani, raritate în zilele teribile pe care le trăim. „Întâmplarea” de duminică de la „Epoca” m-a uimit prin personalităţile de prim rang prezente (cu bani sau fără), dar deschise spre „Educaţie şi Cultură”, sau, cum zicea duminică domnul colonel E. Mirea, „nu ţările care au mai multe tancuri sunt de neînvins, ci ţările cu cât mai mulţi „oameni” şi cititori”.
Primul care, după „masa copioasă”, ca-n poveştile de demult, oferită de „Epoca”, m-a derutat recitând din Eminescu, domnul Teatrului românesc, Emil Boroghină, m-a salvat de la eşecul recitării a două poeme, spunându-mi, promiţându-mi că nu mai uită că mă numesc Măceş, nu Cireş, şi că-i plac poemele mele, cum îi plac poemele unui prieten comun (care azi nu mai este), Patrel Berceanu, principalul „vinovat” că ne-am cunoscut.
S-a citit şi s-a recitat de către „oamenii cu bani”, dar şi de cei fără, foarte multă poezie proprie sau poezie a marilor poeţi – Eminescu, Nichita, Arghezi, Adrian Păunescu, sau „poezia satului” – Gheorghe Roşoga. A fost, într-un fel, „ziua Poeziei”, din care n-a lipsit „Doina” eminescului, mai actuală ca oricând, dacă privim spre Estul de lângă noi, unde ruşii-și fac de cap omorând oameni în ideea unei gândiri sclerozate, bolnave – „eliberarea” ruşilor de pretutindeni. Ce să vorbeşti şi ce să taci?
Ceea ce m-a surprins cel mai mult e că „întâlnirea” s-a desfăşurat de la sine, adică n-a fost nimic „organizat”, totul a curs ca între oameni care vorbesc bine aceeaşi limbă, şi ea a oferit şi alte „surprize” de proporţii. Am primit de la autori, Cristi Berceanu şi Ion Diaconescu, cu autograful autorului de facto, Ristea Priboi, cartea „Lumini şi Umbre din viaţa unui spion”, convorbiri realizate, cum zisei, de Cristi Berceanu şi Ion Diaconescu, carte adevărată în care „spionul” unei epoci îşi povesteşte viaţa, aşa cum a fost, „fără artificii şi exagerări, riscurile şi succesele, cu cenzurarea gândurilor şi faptelor din motive lesne de înţeles”.
Ultima surpriză: am aflat cu plăcere că profesorul şi scriitorul craiovean Ion Diaconescu a primit încă o recunoaştere internaţională prin conferirea înaltului titlu ştiinţific de Doctor Honoris Causa de către Academia de Ştiinţe a Mongoliei, pentru prodigioasa activitate culturală, literară şi academică. Despre astă surpriză voi mai scrie curând, că, la baza acestei „diplome” stau unele „dovezi ale unei Istorii comune”, de pe la 1300 şi. Şi eu naivul, care scriind „Biblice – eseuri istorice”, credeam că le ştiu pe toate!
