Avem turul 2. Încă o rundă. Încă o dată, nu vorbim despre România, ci despre celălalt. Despre celălalt alegător, care e „prost”, „vândut”, „homosexual”, „trădător” sau „retrograd”. Ambele tabere s-au întrecut în dispreț față de propriul popor. Nu pare o campanie electorală pentru viitorul țării, ci un concurs de înjurături.
Adevărul e simplu: fiecare candidat are nevoie, în turul 2, de mai multe voturi decât în primul. Dar în loc să convingă, alegătorii sunt jigniți. În loc să construiască punți, se sapă tranșee. În loc să vorbim despre proiecte, vorbim despre „capra vecinului”.
Nu mă sperie rezultatul alegerilor, cât mă sperie cât de mult ne urâm între noi. Cum fiecare se crede cel mai deștept, cel mai curat, cel mai român. Cum nici măcar nu mai încercăm să înțelegem ce îl sperie sau ce îl doare pe celălalt. Trăim într-o societate în care palma nu mai e o lecție, e o obișnuință. Ne place bătaia. Ne-a plăcut mereu. „E ruptă din Rai”, spunem, râzând amar. Dar dacă tot e ruptă din Rai, de ce doare atât de tare?
Ne trezim, din când în când, câte cinci minute. După care uităm. Ne întoarcem la meme-uri, la etichete, la dispreț. Ne mințim că salvarea o să vină: fie de la un „suveranist”, fie de la un „progresist”, fie de la un lider tânăr, fie din afară. Dar salvarea reală începe cu fiecare dintre noi. Cu felul în care vorbim, ascultăm și alegem să ne raportăm la ceilalți.
Tabăra progresistă nu mai are azi în față doar un electorat care se sperie de ruși sau care visează la America. Are și mulți români care se tem de ceea ce nu înțeleg: de „gay”, de ideea că li se ia copilul pentru o palmă, de discuțiile despre sex la școală. Poți fi de acord sau nu cu aceste temeri, dar nu le poți combate cu aroganță. Pentru că ura nu se vindecă prin dispreț. Se vindecă prin dialog.
Poate ar trebui, măcar acum, să ne uităm mai puțin în ograda vecinului și mai mult în propria conștiință. Să nu mai dăm cu piatra, ci cu o mână de ajutor. Să nu mai credem că „noi suntem cei buni” și ceilalți „niște proști”. Căci, în realitate, suntem toți în aceeași barcă – și nu ne mai permitem s-o scufundăm doar pentru că nu ne place fața celui care stă pe cealaltă parte a băncii.
România nu va fi salvată de un Mesia. Nici de o tabără, nici de alta. România se salvează, dacă se mai poate, prin decență, calm și bun-simț. Prin efortul fiecăruia de a deveni, în sfârșit, cetățean – nu doar susținător.
Altfel, ne vom trezi peste cinci ani. Pentru alte cinci minute.
