Nu ştiu câţi dintre trăitorii Slatinei şi ai judeţului Olt au idee despre ceea ce se întâmplă la nivel cultural în judeţul Olt. Cred că este vorba, totuşi, de un procent foarte mic, pentru că am rămas la acelaşi nivel de dinaintea anului 1989, cu manifestări forţate, doar ca să fie bifate undeva într-un catastif, cu copii aduşi cu forţa pe la diverse manifestări, puşi să memoreze şi să recite poezii sau texte fără sens.
M-am gândit la cele de mai sus după ce am primit o serie de invitaţii la evenimente care ar trebui să se desfăşoare, mâine, în Slatina, cu ocazia Zilei Internaţionale a Teatrului, şi mi-am adus aminte de începuturile mele în presa locală, acum un deceniu şi un pic, când mergeam pe la cele mai obscure expoziţii şi lansări de carte. Atunci când eşti cel mai proaspăt într-o redacţie, eşti trimis să acoperi evenimente la care nimeni nu s-ar duce şi despre care publicaţia respectivă nici nu s-ar obosi să dea vreun text, dacă n-ar fi unul ca tine, dornic de afirmare, care ar scrie şi despre capacele sticlelor de bere, doar-doar să fie publicat.
Şi uite aşa mă duceam eu pe la toate evenimentele astea aşa-zis culturale. Şi ascultam despre pictorul cutare, de care n-auzisem până în momentul ăla, sau despre poetul Ics şi istoricul Igrec, care erau cei mai tari la ei în familie.
Nu existau instrumentele de măsurare a traficului pe articole ca astăzi, dar îmi era clar că puţină lumea citea aceste articole, probabil că public mai puţin numeros putea fi regăsit doar la expoziţiile propriu-zise. Puţină lume ştie, dar după lansările astea de carte şi vernisajele expoziţiilor, toţi cei prezenţi, în frunte cu autorii, se retrăgeau şi trăgeau o beţie cruntă. Printre cheflii culturali se numărau şi colegi de breaslă. Aceştia din urmă nici nu mă cunoşteau, în acele vremuri. Ba se şi uitau duşmănos către mine, considerându-mă un rival în ale băutului în cele ce ar fi urmat. „Ce-ţi mai plac culturiştii”, mă tachina singura prietenă pe care mi-o făcusem şi care venea la astfel de evenimente cu acelaşi drag ca şi mine. Mai târziu, aveam să aflu că ea manifesta aceeaşi scârbă la toate evenimentele la care era trimisă.
Ceea ce vreau să spun, de fapt, este că manifestarea culturală la nivel local şi chiar la nivel naţional este de un amatorism şi heirupism cum doar în Epoca de Aur întâlneai.
