Mihai Eminescu: Cel mai mare păcat al oamenilor este frica. Spaima de a privi în faţă şi a cunoaşte adevărul. Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii.
În toate editorialele mele, citându-i pe marii clasici, ai binelui și răului, arăt că, la noi, lipsind ideile, facem spectacol lexical, „o adevărată orchestră burlescă, întemeiată mai ales pe onomatopee”, cum zice G. Călinescu, alt mare clasic. Enumerând conducătorii poporului român de rang înalt din Istorie, am uitat că mai avem încă un rege (al romilor creştini) şi chiar un împărat. „Budai – Deleanu n-a avut nevoie să umfle comedia, ca Tassoni, pentru motivul că ţiganii sunt de la sine o caricatură a societăţii umane. Fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de hărmălaie şi orbească înfuriere sunt aspecte tribale obişnuite şi poetul n-a avut decât să le condenseze într-un limbaj de-o ţigănie maximă, în care e formulat chiar idealul de naţie liberă”, mai zice G. Călinescu.
Noi, românii de azi, riscăm să intrăm în Istorie, dacă n-am și intrat deja, ca o naţie liberă de a ne face de râs în Lumea mare de secol XXI prin această ţiganiadă continuă pe prea liberele ecrane ale patriei și pe prea multele rețele de socializare la fel de libere și de nestăpânit. Căci, ceea ce ne spun clasicii despre etnia romă e valabil şi, mai ales, pentru „poporul conducător”, despre care vorbim mereu. Dacă la nivel înalt avem patru regi, un împărat şi doi preşedinţi, la alte niveluri avem un primar care e când sultan, când faraon, urmând cât de curând să fie, probabil, Dumnezeu, că doar în rolul ăsta i-a mai rămas să se scălămbăie. Penibilul la români e o artă, desigur, cu o continuitate demnă de o cauză mai bună. Dar, vorbind de cei care ne conduc, am uitat de „baroni”, de cinicii parlamentari (dublaţi), de miniştri (la fel), apoi de „organili” locale şi centrale, etc., de-ţi vine să zici (poate aşa şi este) că sunt mai mulţi cei cu mapa decât cei cu sapa, secera şi ciocanul sau alţi „oameni ai muncii” (care şi de unde muncă?).
Dacă traducem în limbajul la zi, avem 1,5 milioane de bugetari și 3,5 milioane de „capitaliști”, adică făcători de bani pentru buget, dar cu salarizare mult sub salarizarea bugetarilor. Anomalie crasă și imposibil de remediat din moment ce Președintele, Executivul – Guvernul, și Legislativul – Parlamentul, au ajuns în subordinea Partidelor și, toate împreună, în subordinea Justiției, a celorlalte „organe” – sri, sie, și, mai ales, a „statului paralel”, atât de paralel că nimeni nu mai știe care e Statul stat și care e statul paralel. Ca la noi, la nimeni, țiganiadă crâncenă!
Pentru că trăim, o ştim cu toţii, într-o lume globalizată, când avem timp, ne întrebăm cine ne conduce totuşi. Cine conduce de fapt Lumea? Că Țara și Poporul, știm. „Nește dobitoci”, cum zicea, când făceam politică la o cafea, profesorul meu Al. Piru, discipolul lui G. Călinescu. Cine deţine puterea absolută? Statele Unite? Rusia, China, Japonia, UE? Unii zic de Iluminaţi. Ei o zic ca şi când ar vorbi de SF, iar noi o percepem tot cam aşa.
Se zice că „între ceea ce ştii şi ceea ce nu ştii este ceea ce presupui” şi că, „de la cel mai înalt nivel imaginabil al puterii, aceşti Iluminați necunoscuţi celor mulţi guvernează aproape nestingheriţi, făcând legi şi revoluţii, instaurând guverne, hotărând ce ţări dispar, pentru ca altele să le ia locul, „fabricând” noi ideologii şi noi religii („Religia, o frază de dînșii inventată/ Ca cu a ei putere să vă țină-n jug …”.
Ei au creat orânduirea capitalistă, tot ei au creat-o şi pe cea comunistă. Ei făuresc tratatele militare şi economice internaţionale, ei schimbă regimuri politice şi preşedinţi de state, ca pe nişte simple piese uzate ale unei maşini. Practic, scopul lor este să controleze şi să conducă întreaga Planetă prin crearea unei Noi Ordini Mondiale şi a unui Guvern Mondial unic. Aceşti oameni nu sunt interesaţi să câştige bani, deoarece „fabrica de bani” este a lor. Ei pot avea oricâţi bani doresc. Ce îşi mai poate dori cineva care are toţi banii din lume? PUTERE şi CONTROL! Acesta este scopul lor, se zice. De ce doresc ei să stăpânească lumea? În niciun caz pentru fericirea Omenirii. Ci pentru că, având putere şi bogăţie, pot face asta. Se zice, cum ziceam, căci nu ştim ce e şi ce nu adevăr în asta.
Pe români fericirea-i ocolește mereu, de-o Istorie întreagă. Zicem, uneori, că fericirea nu pică din Cer, ea se făptuiește (a făptui ne place), de unde necesitatea muncii ca lucrare a puterii și izvor al ei. Dacă privim zidarul ridicând o casă, sau țăranul culegând rodul pământului, înțelegem ce va să zică munca spre fericire a frumoasei stări de om.
Însă, nu dintr-o dată, ci mereu, suntem despărțiți, noi, românii, în drumurile noastre spre ceea ce ar trebui să fie fericirea, unii pierzând, sperând, iertând, alții câștigând, folosind democrația spre răul omului, deci al nostru, iar în libertatea acestei democrații, singura realitate pe care ei n-o văd „Iluminații” noștri e suferința noastră, și nu mai au mult până la a zădărnici visul unui popor de care nu le pasă. Prin această divagație utopică încerc să mă apropii de realitatea zilelor noastre – altă utopie, de vreme ce uităm că trebuie să lucrăm pentru binele societății, ori, la noi, fiecare „lucrează” pentru binele lui, și-ar fi bine și așa, dacă n-ar „lucra” pentru binele lui și pentru răul celuilalt în același timp. Dacă aruncăm o privire asupra a ceea ce se-ntâmplă azi în lumea noastră românească, orb să fii și tot vezi aceeași vânzoleală peste tot, pe sus, adică la puterea noastră în toate formele ei (parlament, guvern, partide și presa cea de toate zilele și nopțile), în căutarea căilor de a avea putere deplină (inclusiv judecătorească), beneficii cât cuprinde și, mai nou, imunitate totală, să fie siguri că nu li se-ntâmplă nimic. Și fac asta pe față, de cine să se mai ferească, dacă au deja puterea aproape absolută, iar opoziția reală pro bine nu mai există în nicio formă.
Mie unul, singurul fapt care mi se pare ingrijorător este acela că, până și UE și SUA, care, din când în când ne mai spun ce e rău și ce e bine, că noi nu vrem să știm, au lăsat-o mai moale chiar și în cazuri strigătoare la cer și descurajante pentru români. Eu aș vrea să știu cu ce-i au la mână corupții de la cel mai înalt nivel (să fie întâmplări securistice?) de nu pot fi puși la punct de Statul român prin instrumentele sale, și de ce Statul român, face tot ce e posibil să fie, el, Statul, cât mai slab? Așa că, poporul român, nu-l mai scriu cu majuscule, că el nu mai contează în ochii aleșilor, se va trezi că alege mereu, că n-are de unde, cam ca-n duminica orbului, știți dv. când, și, tare sunt tentat să zic că de aici ni se trage nefericirea pentru mulți ani de acum încolo. Silviu Brucan, cel care a preamărit socialismul, dar și capitalismul, în cursul vieții lui, avea dreptate când spunea că ne trebuie 20 de ani pentru a instaura democrația, dar nu ne-a spus câți ani ne mai trebuie până ce ea devine funcțională pe frumoasele noastre plaiuri. După cum merg treburile, cred că încă pe atât. Mai clar spus, fericirea e pentru alții, care-o merită, nu e pentru români. La Sfântul așteaptă, tovarăși români!”
*
M. M: Dar cine mai are timp de suflete? Fugim tot timpul de ceva (de ce fugim sau de cine?) ca să ajungem, unde, nicăieri. Bisericile se înmulţesc şi credincioşii se împuţinează mereu, nu mai avem timp nici pentru credinţa care ne-ar putea salva (ne închinăm cu cruci făcute în grabă şi spunem „Tatăl nostru” nici pe jumătate). Ne găsim, ca oameni, la limita dintre somn şi veghe, dintre realitate şi relaxare. Realitatea induce în creier imagini şi gânduri, preluate deformat din starea de veghe, iar creierul le prelucrează. Nu poţi visa ce nu ştii că există. De asta visele sunt vizuale. Bunăstarea, care are culoare, miros şi gust, nu se mai visează. Visăm doar în alb-negru. Mi-am amintit că „somnul raţiunii naşte monştri” e un citat din Francisco Goya. Ştia el, Goya, de suferinţele poporului român?
Voltaire: Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire
Mihai Măceș
