Scrise sau nu, gândurile poporului circulă ca un fel de folclor. Astfel, întâlnim bancurile, celebre pe vremea lui Ceaușescu (azi nu ne mai ținem de bancuri) și vorbele de duh – aforisme, expresii celebre din care ne dăm seama că tot românul se pricepe la toate, dar, mai ales, toată lumea se pricepe la fotbal, femei și politică, că tot românul s-a născut poet, sau viața mea e un roman, sau ești mai catolic decât papa, și câte altele.
Iată o definiție din popor a omului, component al poporului, adică omul e din popor, e de-al nostru. De ce? D-aia. Românul, tot timpul, trebuie să se afle-n treabă și, pentru că le știe pe toate, a inventat expresia merge şi aşa, de care va fi bine să scăpăm cumva, cândva că, vorba lui Cioran, sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic, adică nimic, de unde și expresia om de nimic. Poporul român, de sus până jos, nu e un popor cultivat, trăind adesea în afara cărților, dar prin credință și rugăciune, trecând mereu pe la biserică, fără a deveni bisericos, devine cult și află că există, iar în biserică își are scara către Cerul unde vrea să ajungă după raita sa prin viață. De-aia, nefiindu-i frică de viață, de moarte, sau de cimitir, devine genial în ideea lui că Dumnezeu ar fi român. Dar, în fața marilor întrebări zice scurt, o fi, expresie cu multe înțelesuri, ca o concepție despre Lume. De aici ajungem la noimă, că, până la urmă toate au o noimă, un rost pe lumea asta, mai ales la noi, la români. Acum câteva zile scriam despre machiavellismul politicienilor de pretutindeni, dar mai ales români, și dintotdeauna. El începe să iese la suprafață din Istorie și în zilele noastre. Cu viclenie și lipsă de scrupule, politicienii au convins în 89 poporul român să le atesteze restauratio magna, că asta a fost, și tot așa continuă.
Ce s-a petrecut în decembrie 89 n-a fost o revoluţie, ci o schimbare a comunismul criminal cu social-democrația prin care s-a ajuns la capitalismul cu față umană – tot comunism. Partidele noastre aflate la putere, neavând opoziție, nu guvernează, stăpânesc și conduc. Nu mai avem un Mare și Unic Conducător, avem un mare partid – coaliție conducător care pustiește țara. USL-ul e-n toate, și-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde în soare…, în loc să lase țăranul, care e omul absolut, stăpân la sate și orășanul stăpân la oraș. Liniștea suspectă începe să se destrame. Puterea atacă Puterea USL din toate pozițiile și cu ce muniție găsește, echilibrând sondajele și temperând ieșirile bizare, în decor, ale aleșilor cu majoritate zdrobitoare, anunțând o lungă vară fierbinte și o toamnă bogată în surprize. Măcar de-ar fi de bine. Când îmi vine lehamite de tot ce se-ntâmplă-n țara asta în care trăiesc zi de zi, o dau pe cultură să-mi recapăt echilibrul firesc. Iau din bibliotecă vreo câteva cărți, unele se nimeresc să fie ale mele, pe care le-am mai citit, îmi spune soția. Ce rost mai are? Are, că la recitirea unei cărți, percepția/recepția cuvintelor e alta.
Din pură întâmplare, dau peste Al. Depărățeanu, poet minor, idilic, al cărui nume ar fi fost uitat dacă Topârceanu nu l-ar fi citit și nu l-ar fi parodiat memorabil în Vara la ţară. Scot din bibliotecă și pe Topârceanu, să compar imagini și sentimente din cele două Veri la țară. Iată-le:
Depărățeanu: Locuinţa mea de vară/E la ţară…Acolo e fericirea/Şi iubirea/Traiului patriarchal,/… Mie daţi-mi valea verde,/Unde pierde/Omul negrele gândiri,/Unde-ţi uiţi de infamia/Şi sclavia/Auritelor zidiri…/
Topârceanu: Locuinţa mea de vară/E la țară/Acolo era să mor /De urât şi de-ntristare…/Viaţa ce aci palpită/E lipsită/De confort occidental./ Nu există berărie…, /Doar un hoţ de cârciumar /Care are marfa proastă/Şi-o nevastă /Ce se ţine c-un jândar’/…Am văzut aci-ntr-o noapte/Nişte fapte/Care m-au scandalizat)/…Mie daţi-mi, strada-ngustă/Unde gustă/Omul viaţa mai din plin,…/.
Primul a trăit între 1835-1865, murind foarte devreme, după doar 30 de ani de viață, al doilea între 1886-1937. Între perioadele lor creative sunt în jur de 60 de ani, adică vârsta unei generații, dar ce diferență a viziunii despre viață! Mai scot din bibliotecă două cărți, să compar alte viziuni din alt timp. Găsesc Principele lui Machiavelli, lucrare politică apărută în 1513 și care e un manifest istoric al pragmatismului politic şi bază a gândirii politice moderne apusene, apoi Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, testament politic lăsat urmaşilor, tratat diplomatic şi scriere vizionară asupra fenomenului politic din perspectiva spaţiului ortodox. Ambele lucrări apar în aceeaşi perioadă istorică, subiectele sunt aproximativ aceleaşi, relaţiile conducătorilor cu supuşii, diplomaţia, etica, etc. dar diferenţa de viziuni e radical diferită prin modul în care sunt tratate. Machiavelli, cu dispreţ faţă de orice norme morale, politica fiind percepută de el ca un drept de dragul obţinerii puterii iar pentru cucerirea şi menţinerea puterii politice sunt admise puterea şi viclenia. Puterea este cea care intervine în momentul în care nu este suficientă autoritatea legii iar politicianul viclean caută să ocolească legile, inclusiv cele morale, pentru a ajunge la ceea ce şi-a propus. Machiavellismul deci, e pentru nepricepuții în arta guvernării care au puterea. Politicianul machiavellic este cel care nu cunoaşte ce înseamnă onoarea, legea. Dar, zice domnitorul nostru: „Şi de va fi harnicu unul din cei săraci decât unul den feciorii de boiari sau decât o rudă de ale voastre, voi să nu daţi acelora cinstea şi boeriia, în făţărnicie, ce să o daţi aceluia mai sărac deacă iaste vrednic şi harnic şi-şi va păzi dregătoria cu cinste. Că mai bun îţi iaste săracul cu cinste decât boiarul cu ocară”. M-am lămurit. Deci, indiferent de timp și spațiu, contează viziunea celor care au puterea, altfel vai de legi, vai de popor. Așa e. Așa că, Sfinte domnitor Neagoe Basarab, roagă-te pentru noi, românii.
Puțini știu că Dimitrie Cantemir a fost, la vremea sa, unul dintre cei mai mari intelectuali din Europa. Născut în 1673, Cantemir a crescut într-o familie boierească care i-a oferit o educație remarcabilă pentru acele vremuri. A învățat mai multe limbi – greacă, latină, turcă, arabă, persană, italiană și germană – și a studiat filozofia, muzica, istoria și geografia, devenind un adevărat polimat al epocii.
În timpul domniei sale, Cantemir a încercat să protejeze Moldova de amenințările externe și să-i ofere o direcție modernă. Deși alianța sa cu Rusia în războiul ruso-turc din 1711 nu a avut succes militar, această decizie a arătat viziunea și curajul său, dorind independența țării.
În paralel, Cantemir și-a lăsat amprenta în cultura europeană prin lucrările sale remarcabile: Descriptio Moldaviae și Historia Moldo-Vlachica descriu Moldova, istoria și oamenii ei, fiind recunoscute în întreaga Europă.
Cantemir a fost membru al Academiei din Berlin și este considerat primul mare istoric român recunoscut internațional. Pe lângă realizările politice și intelectuale, el a fost pasionat de muzică, filozofie și studii comparate despre Imperiul Otoman și Europa, combinând cunoașterea teoretică cu experiența practică de domnitor.
Astfel, Dimitrie Cantemir rămâne un simbol al educației și culturii românești, un domnitor care a reușit să fie respectat și admirat în Europa secolului XVIII, nu doar pentru tronul său, ci pentru mintea și rafinamentul său, rareori întâlnite la conducătorii timpului.
Titlul complet al scrierii cunoscute îndeobște ca Istoria ieroglifică este „Istoriia ieroglifică în doasprădzece părți împărțită, așijderea cu 760 de sentenții frumos împodobită, la începătură cu scară a numerelor streine tâlcuitoare”. Subiectul scrierii îl constituie aventurile complicate ale vieții politice a vremii, în care toate personajele sunt animale, dar reprezintă oamenii contemporani cu autorul. Cheia de la sfârșit lămurește numele adevărate ale actorilor romanului. Istoria ieroglifică este lupta între animale: țara cuadrupedelor este Moldova, cu fiare fioroase: Pardosul (= leopard, Iordache Ruset), Ursul (Vasile vornicul Costache), Lupul (Lupu Bogdan hatmanul), Vulpea (Ilie Țifescu, stolnic), Mâță sălbatică (Ilie Cantacuzino, vistiernic, mai înainte comis) și țara păsărilor, Țara Românească, plină de păsări de pradă: Corbul (Constantin Brâncoveanu), Cucunozul (sau Cucuzon = cuc) și Brehnacea, cei doi unchi ai domnului (Mihai și Constantin Cantacuzino), Blendăul (Șerban Greceanu, fratele cronicarului Radu Greceanu, traducătorul Bibliei în limba română), Hărețiul (Radu Golescu, mare comis), la care se adaugă și împărăția peștilor, adică Imperiul Otoman. Povestirea începe cu „adunarea celor două monarhii”, ținută la 1703 la Arnăut-chioi, un sat de lângă Adrianopol, pentru alegerea domnului Moldovei, în locul lui Constantin Duca (Vidra), mazilit. Este ales domn al Moldovei Mihai Racoviță (Struțocămila). Vidra (Constantin Duca) se apără, ținând un discurs după toate regulile retoricii („Vestita axiomă între cei fizicești filosofi este că cel de asemenea iubește pre cel șie de asemenea…”). Bâtlanul denunță caracterul amfibiu al Vidrei, care la rându-i ironizează dubla înfățișare a Bâtlanului, „pasăre de apă sau pește de aer”. Struțocămila (Mihai Racoviță, domnul ales) este prezentat într-o imagine caricaturală, care după „socoteala loghicească” „dobitoc cu patru picioare nu este, pasăre zburătoare nu este, cămilă nu este, Struț aplos nu este, de aer nu este, de apă nu este…”.
Boierii moldoveni sunt cumpărați cu bani și onoruri de către Constantin Brâncoveanu. Mihai Racoviță capătă și mulți bani vărsați lăcomiei demnitarilor turci. Imperiul Otoman, capiștea (templul) zeiței Pleonexia, este arătat în chip alegoric ca o cetate minunată și bogată, clădită numai pentru pradă și mită. Sosind în Moldova Mihai Racoviță, țara este supusă unei cumplite asupriri de către boieri. Fiarele (boierii) își încep „giungherile” în dobitoace, ceea ce înseamnă „prada boierilor în cei supuși”.
Boierii partizani ai lui Racoviță și ai lui Brâncoveanu, bănuind pe cei doi frați Antioh Cantemir (Filul-elefantul, gros la fire) și Dimitrie Cantemir (Inorogul, animal fabulos cu cap de cal și corn în frunte) că ațâță împotriva celor doi domni, hotărăsc să-i prindă și să-i pedepsească. Dimitrie va fi trimis în exil într-o insulă, cu învoirea vizirului, cumpărat cu banii domnului muntean. Șoimul (Toma Cantacuzino) îl cheamă la o întrevedere, dar Cameleonul (Scarlat Ruset), om care trăia numai din intrigi, câștigă încrederea lui Toma și dezvăluie totul poliției turcești (bostangiilor), care îl prinde, însă autorul Istoriei ieroglifice scapă, cum s-a arătat mai sus, dând bani turcilor. Pentru a călăuzi pe cititor, autorul a așezat la sfârșitul scrierii o „cheie”, pe care o denumește „Scara a numerelor și cuvintelor streine tâlcuitoare”, atât pentru persoanele trecute în text cu nume de animale, cât și pentru diferitele alegorii reprezentate de expresii poetice sau mai puțin poetice. „Este o carte în gustul artei barocului, cu umflarea ornamentelor care acoperă și ascund linia arhitectonică a subiectului… dar în spatele acestei luxuriante ornamentații se pot găsi o mulțime de fapte istorice și de idei politico-sociale și filozofice de cel mai mare preț” (după P.P.Panaitescu, op.cit., p. 79).
Romanul abundă în expresii plastice: Vidra e „jigania cu talpă de gâscă, cu colții de știucă”, Dulful (balena) e „porc peștit” și „pește porcit”. În Istoria ieroglifică este folosită literatura populară, sunt menționate proverbe și zicători, ca acestea: „Lupul părul după vremi își schimbă, iară din firea lui nu iase”, sau „Cine nu vrea să frământe, toată ziua cerne”. Lumea orientală cu farmecul ei exotic apare în descrierea vânătorii de elefanți în India, în descrierea palatelor fantastice pe apa Nilului, în care vedem scări de marmură, ceardace ce se întind deasupra apelor, străzi cu colonade acoperite pe margini. Și basmele populare sunt invocate în roman, când autorul vorbește de „zmeul” care „capul cu coada să-și împleticească”. Sunt înfățișate și frumusețile vieții populare din țară, poezia obiceiurilor moldovenești. Iată un alai de nuntă, transpus în lumea animalelor: „țânțarii cu fluere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cântec de nuntă cântând, muștile în aer și furnicile pre pământ, mari și lungi danțuri rădicară, iar broaștele toate împreună cu brotăceii din gură cântec cu acesta în versuri tocmit cânta”.
