„Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (ziarul „Timpul” din 13 februarie 1882). M. Eminescu
Ce să vorbești și ce să taci! Pentru că în prezentul recent nu mai găsesc cuvinte potrivite şi, chiar dacă aş găsi, prezentul recent (politic, social, economic) mă lasă fără grai, e timpul de poveşti. Ori, ce poveşti mai interesante decât amintirile poţi găsi? Recunosc că sunt un romantic incurabil, una din cărțile mele se cheamă chiar așa – Romantic într-un veac barbar – cu aplecări normale spre cunoaşteri şi trăiri moderne, drept pentru care, de unde înainte îmi scriam poemele/poveştile cu creionul într-un caiet de, neapărat, 100 de file (atât credeam eu că trebuie să aibă o carte), acum tastez şi înghesui în foldere, pe care le botez cu, zic eu, bune (provizorii/definitive) titluri, alte poeme ale visării, izvorâte din periplul Fiinţei între Cer şi Pământ-Subpământ. Fiindcă am observat că Viitorul e un timp foarte scurt pentru noi, muritorii, mă întorc mereu în Trecut (aţi văzut câte timpuri are?) pe care, de pe orice treaptă a Viitorului, merită să-l retrăieşti.
După ce am “citit” despre Capitalismul interbelic (apoi l-am citat ca fiind de aur – cea mai bună perioadă din Istoria României), după ce am “trăit” Comunismul (Epoca de aur), ne e dat să trăim azi ,,Capitalismul cu fațâ umană,, (adică să vedem cu ochii noştri şi să simţim pe pielea noastră) un nou capitalism, ,,de cumetrie,, într-o nouă democraţie, creată de “omul nou” adus de “Revoluţie”. A venit Primăvara pe o în criză teribilă, nu e pace pe Planeta, locurile către Lună au fost puține, și, vorba păunescului, ,,Pe Pământ avem de toate/ Și mai bune și mai rele/ Și-a putea și nu se poate/ Și război și … .,,, Cum va fi Sărbătoarea de Paște, cum se va sări peste cal şi câţi îşi vor da iar în petic, vom vedea. Cert este că se fac pregătiri, intense şi imense, încă de acum. Sigur vor crește teribil prețurile, numărul credincioșilor de ocazie și aberantele intrări în decor ale politicienilor, deveniţi oameni de stat (degeaba), în cele mai importante instituţii ale Statului (Parlament, Guvern) decât cadouri pentru sărbători, Devenind majoritară, caracatiţa, “la piovra”, de care tot vorbim, şi-ntinde organele din dotare, cuprinde şi sufocă totul, fără să mai ţină cont de nimic. Nici de bun simţ, nici de popor, nici de Lume (când zic Lume mă refer la Uniunea Europeană şi USA, care se crucesc de ce văd la amărâţii de români). Urlă toată lumea, ard televiziunile şi, nimic, ei ştiu ce vor şi asta fac ce știu, doar de-aia sunt majoritari din minoritarii votanți.
Să ne-ntoarcem dar, în trecut, ca oglindă pentru viitor, la numele de aur ale culturii române, Eminescu, din care vom cita în fiecare editorial. În conformitate cu teoria eminesciană a circulaţiei negative a elitelor (că la noi elitele conduc, am mai spus-o) poate fi presupusă şi necoincidenţa între “titlul” individului şi dotarea cu capacitate a acestuia. “Ce este o elita cu semnul minus?”, se întreabă Eminescu, “Este aceea în care se adună cei ai căror indici de capacitate reală se află sub nivelul indicilor de capacitate ceruţi de titlurile ocupate, “etichetele” corespunzătoare locului deţinut într-o “clasă” a societăţii… Indicatorul esenţial al “omului – elită” este caracterul şi nicidecum capacităţile intelectuale, astfel în orice ramură de activitate socială, acolo unde înmulţesc inteligenţele în dauna caracterelor este un simptom de decadenţă. Aceasta începe ca orice epidemie, numai pe ici colea, apoi se generalizează…Inteligenţa poate duce la o hotărâre bună, iar voinţa la o executare bună. Dar şi hotărârea şi executarea pot fi păgubitoare altora şi obştei, dacă sunt lipsite de caracter”. Mai clar nu se poate.
***
…trecuse vreme de când nu se priviseră-n ochi ca lumea se priveau din când în când fără să se vadă, se căutau fără să se găsească fiindcă nu se vedeau nici sufletele nu li se mai îmbrăţişau ca înainte surâsul nu le mai picura pe buze uitaseră să se mai cheme de-atâta negăsire erau încă tineri dar le-mbătrânise soarta la amândoi dintr-odată pe bărbat îl năpădiseră grijile zilei de ieri şi zilei de mâine femeia nu ştia cu ziua de azi ce să facă să le meargă bine îi era teamă să nu-ncurce iţele vieţii şi aşa încurcate până la Dumnezeu parcă s-ar fi trezit
şi s-ar fi întors în somnul neterminat de altadată parcă le luase Cel de Sus minţile că de suflete nu mai putea fi vorba li le luaseră vânturile care băteau dinspre răsărit peste ape şi peste pomi de-ncepuseră câinii să urle şi fântânile să geamă de-atâta singurătate a adâncurilor ce să faci când vine schimbarea vremii
şi tu nu ştii încotro s-apuci te-ndrepţi speriat spre tine şi cauţi să te ţii scai de ce ţi-a mai rămas până te-apucă urâtul dar nu există scăpare peste salcâmii şi plopii cu vârful în cer trecură stoluri de păsări care îşi căutau cuiburile lăsate goale la plecarea spre miazăzi spre miazănoapte se ridicau cumpenele fântânilor cu sufletele-n ciuturi în loc de apă în ultima vreme visele semănau între ele de parcă sufletele s-ar întoarce spre locul de unde au plecat dintr-odată noaptea căzu ca o ceaţă peste valea pârâului umbrele lucrurilor deveniră un fel de schelet al aerului cu miros de cişmea prin care pământul trimite muritorilor de oameni licoarea zeilor vieţii apa răcoroasa şi tăcuta se îmbuiba cu sclipirea nisipului şi se făcu paradis pentru viaţa la poalele dealului…
