România zilelor noastre oglindește un adevăr dureros: o tragedie între copii care ne obligă să privim atent la educație, valori și responsabilitatea colectivă.
opinie, de Adina Costache
România zilelor noastre este marcată de o realitate tot mai greu de acceptat. Moartea unui copil de doar 13 ani, provocată de alți minori, unul de aceeași vârstă și doi de 15 ani, nu este doar o știre de moment. Este o ruptură adâncă în ceea ce numim, poate prea ușor, „societate”.
Motivațiile invocate, răzbunarea, invidia, dorința de a face dreptate după reguli proprii, nu sunt străine lumii adulților. Ceea ce tulbură este faptul că ele apar mult prea devreme, într-o etapă a vieții care ar trebui să fie despre joacă, siguranță și îndrumare, nu despre decizii cu urmări ireversibile.
România zilelor noastre, între realitate și „Miorița”
Paralela cu balada „Miorița” nu este una forțată. Trei personaje, un complot, o hotărâre luată pe ascuns, alimentată de invidie.
„Că-i mai ortoman
Ș-are oi mai multe…”
Motive simple, aproape banale, dar suficiente pentru a justifica un gest extrem. În România zilelor noastre, decorul s-a schimbat, însă resorturile par aceleași. Invidia, competiția prost înțeleasă, lipsa empatiei și incapacitatea de a gestiona diferențele nu au dispărut. Doar s-au mutat din spațiul mitului în realitatea prezentului, unde victimele nu mai sunt personaje simbolice, ci copii reali, cu vieți frânte prea devreme.
Durerea mamei, o suferință fără timp
Poate cea mai tulburătoare asemănare dintre tragedia actuală și „Miorița” este figura mamei. Mama care caută. Mama care întreabă. Mama care refuză să accepte pierderea.
„Măicuță bătrână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând…”
Durerea mamei copilului pierdut este aceeași durere arhetipală, o suferință care nu ține cont de epoci, educație sau progres. România zilelor noastre nu a găsit încă un răspuns pentru această rană veche, care se redeschide de fiecare dată când un copil dispare dintr-o familie, dintr-o comunitate, dintr-un viitor posibil.
România zilelor noastre și eșecul tăcut al adulților
Dincolo de fapte, rămâne o întrebare incomodă: unde sunt adulții?
România zilelor noastre pare să fi delegat educația ecranelor, anturajelor și tăcerii. Copiii ajung să gestioneze conflicte pe care nu le pot înțelege și nici controla, fără repere clare și fără limite sănătoase.
Nu este vorba despre vina unor familii sau a unui singur sistem. Este un eșec colectiv, construit din indiferență, lipsa dialogului și tendința de a ignora semnalele de alarmă, până când acestea se transformă în tragedii imposibil de trecut cu vederea.
Între lecția ignorată și nevoia de schimbare
„Miorița” nu este doar o baladă despre moarte, ci un avertisment despre ce se întâmplă atunci când comunitatea tace. România zilelor noastre ar trebui să o recitească nu ca pe un text obligatoriu, ci ca pe o oglindă incomodă.
Atunci când copiii ajung să reproducă, fără să știe, tipare vechi de secole, înseamnă că nu am evoluat atât cât ne place să credem. Schimbarea nu începe cu indignări de moment sau cu vinovați de serviciu, ci cu educație reală, implicare și asumare.
Altfel, rămâne întrebarea care ar trebui să ne urmărească pe toți:
Cât din tragediile de azi sunt, de fapt, tăcerile noastre?
