Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?
Unitate.
Da, știu. Sună aproape utopic. Uneori chiar imposibil. Dar tot ți-o doresc, cu încăpățânarea omului care încă se încălzește la jarul amintirilor, nu la flăcările conflictelor de azi.
Pentru că prăpastia dintre noi, oamenii tăi, se adâncește. Nu mai e o fisură, e un hău. Iar adevărul crud este că nu mai poate fi acoperită cu lozinci. Nici cu festivisme, nici cu panglici tricolore. Suntem diferiți — și asta nu e o noutate. Noutatea este că am început să ne vedem, cu adevărat, așa cum suntem.
Ani la rând, am trăit cu impresia că suntem un popor omogen, unit de aceleași dorințe și aceleași idealuri. Dar n-a fost așa niciodată. Doar că nu am avut oglinda în care să ne privim sincer. A venit însă un an — și îl știm bine — care ne-a pus față în față cu noi înșine, fără filtre și fără cosmetizări. Și ceea ce am văzut nu ne-a plăcut. Pe noi, pe ceilalți, pe toți.
Abia ne mai acceptăm pe noi înșine. Cum să-i mai acceptăm pe ceilalți?
Și totuși, ceea ce doare cel mai tare este că au existat oameni — și încă există — care au profitat de slăbiciunile noastre. De frustrările noastre, de fricile noastre, de rupturile dintre noi. Au făcut-o încet, perfid, în ani. Ne-au împins unii împotriva altora. Ne-au șoptit că doar „ceilalți” sunt problema. Ne-au hrănit cu minciuni servite ca adevăruri absolute.
Iar noi, în orgoliul nostru „mândru” și infatuat, ne-am lăsat furați de aparențe. Am crezut ce ne convenea. Ne-am așezat confortabil în triburile noastre — politice, sociale, culturale. Am ridicat ziduri în loc de poduri. Am crezut că așa ne protejăm identitatea. Dar ne-am pierdut sufletul comun.
Acum e târziu? Poate. Răul a fost făcut.
Și totuși, aici, în fiecare 1 Decembrie, îmi reamintesc că România a fost mereu un miracol în momente imposibile. S-a ridicat atunci când nimeni n-ar fi pariat pe ea. A găsit resurse nebănuite în oameni obișnuiți. A știut să-și adune bucățile risipite și să le facă întreg.
De aceea, de Ziua ta, Românie, îți doresc ceva ce poate ai uitat că posezi: puterea de a renaște din dezbinare. Puterea de a ne aminti că, dincolo de toate diferențele, împărțim aceeași casă, aceeași istorie, același aer.
Îți doresc să ne regăsești frați.
Chiar dacă, azi, pare că nu mai suntem. Chiar dacă drumul până acolo e lung și plin de pietre.
Îți doresc să ne întorci unii spre ceilalți.
Să ne înveți din nou să vorbim, nu să strigăm.
Să ne readuci la aceeași masă, nu în tabere opuse.
Să ne faci să ne amintim că identitatea noastră nu se măsoară în dezbinare, ci în solidaritate.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?
Îți doresc vindecare.
Îți doresc curaj.
Îți doresc unitate — chiar dacă, azi, nu știm încă cum arată.
Și, mai ales, îți doresc să ne fii din nou ACASĂ.
