La un an după plecarea din această lume, a fost lansat, în memoria sa, volumul „Părintele Mihalache Tudorică. Amintiri, lecturi, reflecții”, semnat de preotul Mircea L. Nincu. Evenimentul a avut loc la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman”, în prezența celor trei copii atât de iubiți – Dana, Mihaela și Octavian, a prietenilor dragi din tinerețe, a colaboratorilor, dar și a tinerilor care au dorit să asculte povestea unui preot, scriitor, dar mai ales a unui om frumos și bun.
Era la facultate la București și, ca să mai facă un ban, cânta la strană. S-a terminat slujba și a vrut să plece până afară. L-a luat la rost o doamnă: „Măi, tinere, unde te duci așa? E frig, ia un palton pe tine!”. Studentul s-a retras, să se mai ducă vânzoleala și să nu-l vadă nimeni că nu avea palton. Când s-a întors ceva mai târziu, doamna l-a apucat de braț fără un cuvânt, l-a purtat cu ea la magazinul Unirea și l-a pus să-și aleagă un palton bun, de stofă. Era marea actriță Dina Cocea, căreia părintele Galeriu îi spusese că tânărul care o impresionase cu vocea sa n-avea palton. Ani în urmă, s-au reîntâlnit. Mihalache Tudorică ajunsese preot și scriitor. Dina Cocea era în cărucior cu rotile. I-a mărturisit atunci preotului că își dorește să se ducă ușor. Părintele Tudorică i-a răspuns: „Dacă vă veți duce acolo, am să-L rog pe Domnul să vă dea paltonul pe care mi l-ați dat mie. Ca să-l țineți pe umeri, să nu vă fie niciodată frig”, a povestit actorul Angel Rababoc.
Învățător
Evenimentul petrecut joi la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova nu a fost doar o lansare de carte. A fost prilej de întâlnire între cei care îl păstrează viu în inimă pe părintele Mihalache Tudorică și de rememorare a unor întâmplări și mărturisiri pe care preotul le-a împărtășit fie la interviurile pe care le-a acordat adesea în presa locală sau națională, fie în convorbiri telefonice private sau la reuniuni prietenești. S-a deschis joi nu doar proaspătul volum care cinstește memoria unui preot și om de litere, ci și un ceaslov simbolic al învățăturilor, vorbelor cu har, scriiturii pe care preotul le-a lăsat pentru eternitate nouă și celor care vor veni după noi.
„Ne-a învățat să fim buni, să avem familie frumoasă. Să ne înmulțim bunătatea (…) M-a învățat să fiu atent la „Ce mai faci”. Noi dăm mereu telefon pentru o urgență, pentru un ajutor. Când mai întrebăm cu adevărat pe cineva „Ce mai faci?”, a continuat să-și amintească actorul Angel Rababoc despre propriile lecții luate de la părintele Mihalache, în vreme ce Gabriela Rusu-Păsărin a mărturisit: „În Domnia Sa am descoperit și preotul și răzvrătitul. Că de aceea se înscrie în linia lui Arghezi”.
Cu bobul de lumină din mamă
Părintele Mihalache Tudorică, poet al cuvintelor și slujitor al credinței, s-a născut în 1950 în satul doljean Bâlta, în mijlocul unei familii numeroase, unde a învățat de mic valoarea simplității și a răbdării. A urmat școala primară chiar în satul natal, apoi a pornit pe drumul studiilor teologice, absolvind Seminarul Teologic din Craiova și, mai târziu, Facultatea de Teologie din București. În acei ani de formare și frământări interioare și-a descoperit și pasiunea pentru poezie, o chemare care i-a devenit, alături de slujirea preoțească, un mod de a trăi și iubi.
Poezia sa, izvorâtă dintr-un suflet cald și profund, i-a adus de două ori recunoașterea Uniunii Scriitorilor, dar și alte numeroase premii și distincții culturale.
„Am început să scriu poezie în timpul studiilor. La început e greu, până te formezi. În primul rând, trebuie să înmagazinezi foarte mult, dar mai întâi trebuie să te naști cu bobul acela de lumină din mamă, cu acest dar de a mângâia cuvintele și de a le suda”, se confesează părintele Mihalache Tudorică chiar pe coperta volumului proaspăt lansat.
Cenzurat de comuniști, „reabilitat” la Craiova
După hirotonisire, în 1971, Mihalache Tudorică a slujit la Mihăița, a povestit și preotul Ion Drăgușin, care i-a fost coleg. Prima sa carte a apărut după zece ani de așteptare, în 1986, din cauza cenzurii comuniste, dar a deschis drumul unei opere literare bogate și sensibile. Sărac, avea o singură cămăruță care era dormitor și bucătărie pentru el și soția sa, Elisabeta. Dar iubirea lui pentru oameni și scris a supraviețuit. Ba, mai mult, s-a înmulțit.
Acolo, la Mihăița, l-a vizitat Părintele Galeriu, căruia nu i-a putut da mai mult de o laviță pe care să doarmă. De la Mihăița, pentru că a deranjat autoritățile comuniste cu scriitura sa, considerată „împotriva moravurilor clasei muncitoare”, Mihalache Tudorică a fost arestat. „Am văzut beciul. Am fost lovit, înjurat și umilit trei zile și trei nopți. De atunci port în mine o frică de care nu am mai scăpat niciodată”, este una dintre mărturiile preotului, consemnată de autorul Mircea L. Nincu în volumul lansat joi.
Mutat „disciplinar” la Scăiești, preotul Tudorică a continuat să scrie. În tăcere, interzicându-i-se să mai publice ceva. În ciuda încercărilor repetate ale Înalt Prea Sfințitului Mitroplit Nestor Vornicescu de a-l muta, părintele a ajuns la Craiova abia în 1993, când s-a considerat că „se reabilitase”. I s-a încredințat o catedră la Seminarul Teologic, la care însă a renunțat mai tarziu, dedicându-se doar preoției – peste treizeci de ani a slujit în Biserica „Sfântul Nicolae” Ungureni din Craiova – și scrisului, publicând peste 20 de volume de poezii și proză. Și iubirii.
Preot al Iubirii
”Dedic această carte soției și coroanei mele regale, preoteasa Elisabeta (…) Din clipa când Tu, povestea mea cea mai frumoasă, te-ai așternut la pământ, eu am încetat pentru totdeauna de a mai fi rege” – dedicație în volumul de psalmi „Să vă plâng un cântec sau să vă cânt un plâns”.
Pentru că lansarea volumului „Părintele Mihalache Tudorică. Amintiri, lecturi, reflecții” a fost prilej de amintire pentru cei care l-au cunoscut pe preotul Tudorică, îndrăznesc să închei acest articol cu o amintire personală. Am primit această carte („Să vă plâng un cântec sau să vă cânt un plâns”) chiar din mâinile dumnealui, în 2018, la puțin timp după ieșirea din tipar. A răspuns imediat rugăminții de a-mi boteza fiul. Țineam mult s-o facă Domnia Sa. Era întruchiparea iubirii, ceea ce doream să-i transmită, prin vorba sa, copilului meu.
Ne cunoscusem cu zece ani înainte, când îi luasem un interviu pentru un important cotidian local. Fusese însoțit atunci de preoteasa sa, Elisabeta. O ținuse de mână în toate acele ore cât vorbiserăm. Știam, deci, cât iubea. Cât se iubiseră. Cât se iubeau și cât se vor mai iubi încă, dincolo de lumea aceasta. Atunci, în 2018, mi-a povestit plângând cum a pierdut-o, cum a strigat de durere și cum nu-și mai putea găsi pacea. Spunea, spunea și îi curgeau lacrimile pe obraji. Fără să se rușineze de slăbiciunea sa de muritor. De răzvrătit. De bărbat.
„Am iubit această femeie toată viața mea. Doar pe ea am iubit-o. Trupește și sufletește, am dorit-o zi și noapte, de tânăr, din ziua în care ne-am unit în fața Domnului. Pe ea o voi iubi până voi închide ochii și după aceea. Atâta pot”.
În semn de omagiu și recunoștință, las aici link către articolul din 2008, când părintele Tudorică și soția sa mi-au depănat povestea lor de dragoste și credință.
