Satul care a pierdut bătălia cu timpul. Eseu despre iluzia prosperității

Jurnalul Olteniei
Drumurile Teascului

– Eduard Chiru –


Revoluția din 1989 a surprins comuna Teasc într-un moment de efervescență. Într-o Românie cenușie, blocată în constrângerile economiei centralizate, Teasc părea un sat care descoperise cheia prosperității: pământul și roadele lui. Loturile ajutătoare, lucrate cu răbdare și pricepere, dădeau trei recolte pe an, iar solariile – adevărate catedrale de folie – ridicau prestigiul localității deasupra altora.

Banii se transformau repede în semne ale reușitei: Dacii aliniate la porți, ARO-uri masive, cu motor de Brașov, pregătite să ducă legumele prin țară. Drumurile deveneau aventuri pline de riscuri: baraje de milițieni, controale absurde, lădițe pregătite pentru „atențiile” fără de care nimic nu se mișca. Și totuși, tescovenii izbuteau. Erau ingenioși, perseverenți și, mai ales, hotărâți să nu se lase înfrânți de birocrația vremii.


Privite din afară, casele noi și vilele ridicate în Teasc, cu ARO la poartă, erau semnele unei victorii discrete într-o epocă a lipsurilor. Un fel de lux rural, o replică locală la fastul imposibil al orașelor. Era imaginea „chiorului în țara orbilor”, o prosperitate imperfectă, dar suficientă pentru a stârni invidie și respect.

Dar începutul tranziției a prins această comunitate într-o capcană subtilă. Cu bani strânși la ciorap, oamenii ar fi putut investi în viitor. Nu au făcut-o. Retrocedarea pământurilor, în 1990, a adus haos și neputință: fâșii de teren înguste și lungi, imposibil de mecanizat, au devenit mai degrabă o povară decât o resursă.

Aparența de bunăstare i-a ținut acasă. Nu erau destul de săraci ca să plece, dar nici suficient de puternici ca să reziste concurenței. Când granițele s-au deschis, legumele lor s-au întâlnit pe tarabe cu marfa adusă din Turcia, adesea fără taxe, mai ieftină și, paradoxal, mai atractivă. Ce altădată le aducea mândrie a început să le provoace ruina. Vara aducea bani, dar iarna îi înghițea pe toți.

Intrarea în Uniunea Europeană, în 2007, ar fi putut fi o renaștere. Dar agricultorii adevărați erau deja bătrâni, iar cei mai tineri priveau cu suspiciune „fondurile nerambursabile”. „Când trebuie să dăm banii înapoi? Și cu ce dobândă?”, se întrebau. Ideea unui sprijin gratuit li se părea neverosimilă.

Cei dintâi care au profitat au fost, ca întotdeauna, speculanții. Apoi, încet, și tescovenii au început să prindă curaj. Dar odată cu banii europeni a apărut și o nouă formă de troc politic: promisiunea fondurilor în schimbul voturilor. O rețetă răspândită în toată țara, adaptată perfect la vulnerabilitățile satului.

Astăzi, în 2025, Teasc nu mai este satul invidiat odinioară. Populația s-a împuținat, iar sărăcia s-a adâncit. Infrastructura promisă a rămas o schiță pe hârtie: canalizarea începută pe vremea lui Băsescu nu funcționează nici acum, ulițele seamănă mai mult cu drumurile de pe vremea carelor cu boi, iar primăria pare o clădire uitată de timp, neatinsă de tehnologie.

Primarul, ajuns la al treilea mandat, vorbește cu patos despre „realizările” sale: școli și grădinițe reparate de mai multe ori, o stație de încărcare pentru mașini electrice la care nu are acces nimeni, proiecte de asfaltare începute și abandonate, promisiuni reciclate la fiecare campanie electorală.


Așa s-a închis cercul. Tescovenii, cei care odinioară erau priviți cu admirație, privesc acum peste gard, spre comunele vecine, cu același amestec de invidie și uimire. Doar că rolurile s-au inversat. Și murmură, cu amară ironie: „Ia uite, la ăștia se poate! A furat, dar a și făcut…”

author avatar
Jurnalul Olteniei
Distribuie acest articol