Acum o săptămână, şi nu numai, scriam „Despre politică, prostie şi zilele triste la români”, ca despre o boală istorică, datorată ADN-ului, dar scriu degeaba, că nu există şanse să ne facem bine curând. Zilele triste la români trebuie separate de zilele vesele ale foarte multor politicieni şi ale proştilor de români cu diplomă, căci, mioritici fiind, şi cu un asemenea ADN, românii, în genere, sunt trişti, dar nu proşti. Însă, fiindcă prostia nu doare, şi e bine că nu doare, lumea ar ţine-o într-un ţipăt continuu (o şi ține, nu? – vezi tembelele manifestaţii sub masca (dar fără mască) libertăţilor şi drepturilor, la la la…).
Am mai scris şi despre „Cultura prostiei şi prostia culţilor”, şi despre prostire, ca veşnic fenomen politico-social de masă, spunând că pe unii aşa i-a lăsat Dumnezeu (mai greşeşte şi El), pe alţii i-au prostit „sistemele sociale” făcându-i să creadă că „l-au apucat pe Dumnezeu de picior” dac-au venit ei în capu trebii, îndrugând în taină ruga „dă-mi Doamne, mânca-ţi-aş puţa”, dar nejurând cu mâna pe Biblie, cum prevede Protocolul/Legea, când ajung acolo, sus. La români, care sunt, ca popor, creştini ortodocşi (şi nu numai), credinţa s-a pierdut pe drumul istoriei, aşa că avem mai multe biserici decât credincioşi, şi mai mult fariseism decât credinţă, un fel de „lasă-i în plata Domnului, că nu ştiu ce fac!”, şi Domnul îi iartă (dar Domnul nu-i iartă, le dă tristeţea, iar proştilor veselia, de unde și expresia: numai proştii sunt veseli tot timpul.
Bine, veţi zice, şi ce-i de făcut? Schimbarea la Faţă, ca-n una din sărbătorile religioase ale românilor, nu ca-n „sărbătoririle” pandemice cu urmări sociale grave, mortale chiar. Creştinii, ortodocşi şi catolici, prăznuiesc, de-o istorie întreagă, prin august (parcă), Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Tabor, fiind una dintre cele mai mari sărbători creştine, când apostolii se conving că Învăţătorul lor este nu numai un prooroc al lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeu adevărat. Evenimentul ăsta s-a petrecut în ultimul an al vieţii pământeşti a Mântuitorului, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa. Dar Biblia, care nu e numai o Carte a Faptelor întru Dumnezeire, ci şi o cuprinzătoare tâlcuire şi cunoaştere a tainelor, adică a vieţii – cea mai mare taină a Universului, cum că doar prin El, şi prin Cuvântul Lui se află cuvântul Legii, se află Înţelepciunea, se află şi Bunătatea cea dintâi, şi întoarcerea celor rătăciţi cu iubirea de oameni, cu ştiinţa binelui şi a răului. „Dat-am, zice Domnul, înaintea feţei tale viaţa şi moartea, pe una spre a o alege, pe alta spre a fi ocolită, şi spre a nu cădea, din neştiinţă (adică prostie), în rău ca în bine”.
Cine se apucă de lectura Bibliei, care e cea mai mare carte de cultură a istoriei omenirii, are ce învăţa. Ori cultura, din punctul meu de vedere, este principala scară spre o istorie frumoasă a unui popor care devine naţie (zicem cultura naţională, care cuprinde şi cultura popular/tradiţională de care vorbim). Inclusiv politicienii au ce învăţa pentru viaţa practică pusă, cum ar trebui, în slujba neamului/naţiei, mai ales că politicul, fiind aspectul/actul central al vieţii (bogăţiei ei), e şi instrumentul adevărat al istoriei, mai ales că săracii n-au conştiinţă politică decât când se-ntâmplă câte o revoluţie, revoluţia fiind un examen pe care-l dau săracii (dau şi ei examene) în faţa istoriei, dar pe care-l pierd întotdeauna prin grija bogaţilor de a-i fura şi de acest examen suprem. Dar Istoria noastră nu poate exista în afara Istoriei lumii. Ca atare România va fi ceva doar în raporturile ei cu Lumea, doar dacă e în rândul lumii, adică. Ca atare trebuie să se petreacă o Schimbare la faţă a României, astfel încât Îndumnezeirea sa creştinească să fie o ocazie de a primi sărutul dumnezeiesc terestru care poate face o naţiune să aibă un destin deplin. Să nu mai fie, cum zice M. Eminescu, „naţia română, neamul nevoii”! Fiindcă, precum spune şi George Washington, făuritorul unei naţii: „Este imposibil să guvernezi corect o naţiune fără Dumnezeu şi fără Biblie, căci, zic eu, după cum ne purtăm noi, cei pe care banul ne neodihneşte, cu aproapele nostru, aşa se va purta şi Dumnezeu cu noi.
