Într-o vreme a Istoriei, Mântuitorul a spălat picioarele alor săi ucenici, apoi s-au întâmplat Cina cea de Taină, Rugăciunea din grădina Ghetsimani, dar şi vinderea Domnului de către Iuda. Moarte şi Înviere. Până şi postmodernii, ateii, adică noi, că perindatul la biserică purtând răutatea în suflet nu se pune, ştiu de toate acestea, se pregătesc de zilele libere şi le trăiesc. E o mare întâlnire a omului cu sine. Intră cu toţii, şi Credincioşii, şi Ceilalţi, în logica firească a pregătirii unor zile de „stat pe gânduri”. Ce mă aşteaptă? Ce fac eu cu mine? Încerc să înţeleg, şi nu înjur, nu denigrez, nu mă tot laud, gândesc corect. Căci trăim, ar trebui să trăim o nouă aventură spirituală, o nouă experienţă a minţii noastre, o căutare a propriei noastre identităţi dar, tot noi suntem cei care ne lepădăm, fără să ştim de ce, de noi şi de căutarea de sine. Caută-te pe tine, caută-l pe Celălalt. Şi, găsindu-l, te găseşti. Ca om, pentu tine, şi pentru prieteni, şi pentru alţii.
Despre prieteni, DEX zice: prieten,-ă, prieteni, -e, s. m. și f. Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic. Dar ,,AMICUS PLATO, SED MAGIS AMICA VERITAS” (lat.). Adică, prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul. Ori, bolnavi de personalitatea proprie (pleonasm!), facem, unii din noi, o eroare nedemnă de „om” crezând clar că ADEVĂRUL e doar adevărul nostru (care e, de fapt, o crasă şi mare minciună, în care ajungi să crezi şi să nu mai ţii cont de atât de gravele consecinţe ale ei, dacă o plasezi în spaţiul public), mai ales dacă nu eşti în plenitudinea capacităţilor psihice sau, vorba puştanilor de azi, „dar ce ai domne, ești stresat (boala de sfârşit şi început de mileniu)? Astfel putem ajunge să vorbim, în loc de prieteni, sau colegi, sau vecini, despre câţiva neprieteni, chiar despre nebuni, mai ales că nu poţi pricepe de ce-o fac şi ce rost are.
Dar ce e nebunul şi ce e nebunia? DEX zice: Nebunie sau alienare, alienație, demență, sminteală, smintire, țicneală, boală mintală, a fost şi este considerată, la om, comportarea neobișnuită ce nu se mai încadrează în normele „normale” de manifestare în societate. Termenul definea în trecut o aberație, o deviere de la comportarea unui om normal. Curios e că, din respect pentru noţiunea de „om”, dicționarele nu vorbesc despre „nebun” ci, doar, despre nebunie. Nu-mi permit să continui, mai ales că nici ei, bolnavii, altfel, la primă vedere, sănătoşi tun, nu vor să fie aşa. Dar aş aminti de ceva metode medicale aplicate acestora, în trecut, metode care nu au fost mai fără durere decât acțiunile punitive ale educatorilor lor spre normalitate: flebotomie pe organele genitale cu lipitori, ambutisare, chirurgia urechii (de unde şi expresia „e-ntr-o ureche” – e nebun adică, urechea fiind un organ al echilibrului), „șocul electric”…
Dacă nebunii nu sunt băgaţi în seamă, adică trimişi la doctor sau la biserică, şi „sunt băgaţi în samă” şi lăsaţi să se zbenguiască prin, la fel de dezechilibrata noastră societate, devin, că sunt cameleonici, javre ori lichele, despre care dicţionarele zic: javră, javre, s. f. 1. Câine slab și prăpădit; jigodie, potaie, cotarlă;.2. Epitet pentru un om lipsit de caracter. 3. fig. om flecar, fiinţă tărâtoare, lichea, derbedeu, lepădătură, netrebnic, puşlama, scârnăvie, secătură, cioflingar, pujlău, (reg.) orbete, oșiștic, postoroncă, pujlă, (Mold.) nandralău, poghibală, (Transilv. și Maram.) techergheu, (înv.) ștrengar, (fam.) cutră, marțafoi, (fig.) căzătură, otreapă, zdreanță, loază, (arg.) sichimea. Uneori, cum zic eu, scârbit dar şi mâhnit si revoltat de ipochimeni, tratamentul corect spre vindecarea lor imediată e „un şut în cur”. Altfel, ăştia ne mănâncă viaţa, după principiul „să moară capra vecinului”, că atât îi duce mintea lor puţină.
Vă zic astea ca o curăţire a mea şi o rugă a mea să n-ajung aşa, mai ales că, în cursul vieţii mele, atâta şi aşa cum a fost, am avut parte (şi mai am), din plin, de oameni „demni” de aceste nume prea comune, ţicnit, javră, lichea, alipite, ca un dat, tot de la Domnul Dumnezeu, de scurta şi vremelnica lor existenţă. Iar societatea, care trăieşte odată cu noi, geme de astfel de specimene, căci am intrat în era de cultură a proştilor – „omul nou” creat de communism, şi de prostie a culţilor – urmaşii lor moderni. Mie nu-mi va ieşi din cap o banală întrebare pe care mulţi şi-o pun dar toți o uită imediat: cum poate o mulţime să voteze un penal, fie el și nedefinitiv condamnat sau condamnat definitiv cu suspendare? Prima „trecere cu vederea” pe care aş acorda-o „maselor” ar fi aceea că, până la condamnarea definitivă ar merita „prezumţia de nevinovăţie” dar îmi revin și zic, eu, că dacă îi acord lui X ori Y prezumţia asta, nu e normal, şi logic, și echitabil, să se acorde aceeaşi „prezumţie de nevinovăţie” şi instanţelor care-l judecă şi, până la urmă îl condamnă? Că nu pot pleca, ele, masele, de la „prezumţia de vinovăție” pentru toate instanţele. Adică cine-mi dă mie dreptul, mie, mase, să zic că toate instanţele sunt nedrepte şi-i condamnă pe nevinovaţii şi săracii mâncători de sume grele, colosale, pe bandă rulantă pe degeaba. Şi de ce ar face-o? Ca să ies din această dilemă îmi zic că „masele e proaste” dar renunţ, că ştiu că nu, nu sunt proaste. Atunci, îmi zic, poate votează în necunoștinţă de cauză dar cade şi asta fiindcă m-am convins că poporul/populația ştie tot ce se-ntâmplă ori urmează să se întâmple (vezi zicalele: nu ştie bărbatul ce ştie tot satul; a intrat în gura lumii; s-a făcut de râsul lumii; râde lumea de el; nu mai e în rândul lumii; vorbeşte lumea; şi altele câte…). Nu-mi rămîne decât varianta că „masele e de acord” sperând că ăsta, „hoţul”, e votat şi făcut „mare şi tare tartor”, adică primar, ori parlamentar, ori şef/şefuţ pe nu ştiu unde, în ideea că mâine sau poimâine le va arunca o ciosvârtă acolo, pe masa lor goală. Partea proastă e că şi „masele de culţi” se prind în această ecuaţie a aşteptatei „ciosvârte” azvârlite la spartul târgului, adică după ce ajung ăştia pe prea scumpele şi bănoasele scaune. Ba, mai mult, ăştia „culţii”, se dau în stambă, se omoară să găsească şi să propună, „din partea opiniei publice” soluţii de spălare a onoarei „oţilor”, de scăpare de cătuşe şi dintre cele patru ziduri şi, mai ales, de a rămâne cu „prada” întreagă, născocind ori modificând legi întregi ori articole şi paragrafe. Partea şi mai proastă e că printre ăștia, „culţii”, găsim şi destui cu funcţii mai mari sau mai mici în toate instituţiie statului de pe toate meleagurile scumpei noaste patrii, atâta cât încă mai există, ba chiar în presa noastră scrisă şi văzută. Dacă prostescul mod de a gândi e mai uşor de înţeles la „mase”, gândirea malefică până la prostire a „culţilor” mi se pare de-a dreptul criminală, adică penală.
Trecând de la teorie la practică, am a vă spune, pe scurt, o „întâmplare” recentă, cu mine în postura de „preşedinte” (numai pe-asta n-o făcusem în astă viaţă a mea) al unei Asociaţii de proprietari din 1 Mai. Convocai, conf. Legii 196/2018, Adunarea generală, într-un spaţiu public (până acum se convocau pe aleea din spatele blocului, la ore mincinoase, ca să nu vină nimeni, prezenţă mare de „mase”, adică de „proprietari” de pe alte vremuri cu „enteresele” lor.
Hârşit fiind eu, în cursul vieţii mele, şi în astfel de „spectacole” numite Adunări, i-am lăsat să-şi facă de cap şi să uite de ce-au venit… de ce-au venit nu mai contează. S-au dat în spectacol frustraţii, care acum voiau să arate, în văzul lumii, că ei nu sunt în rândul lumii fiindcă suntem, eu şi echipa acolo, ce ştim noi!
A excelat în „nebuneală” o doamnă, Botea parcă, prezentându-se ca „expertă” la ANAF, cerând şi fotografiind cu telefonul toate documentele aflate pe ordinea de zi, întrerupând desfășurarea Adunării generale de parcă ne prinsese în flagrant, uitând, în scrânteala ei logică, scuze, că n-avea „ordin” să ancheteze o adunare generală. Au mai fost câţiva „deştepţi”, doi-trei, nu le ştiu numele, care au ţinut cu tot dinadinsul să arate cine sunt ei, uitând de ce veniseră, şi care sunt pasibili de un dosar în instanţă dar, iartă-I Doamne că nu ştiu ce fac!
Am simţit nevoia să scriu asta pentru a justifica „peroraţia” mea de mai sus care se referă la o societate bolnavă de sus până jos, dar şi pentru că Asociaţiile de proprietari, care gestionează un număr imens de apartamente (numai la Craiova sunt vreo 40.000), cu cam jumătate din populaţia ţării, au devenit, fiind sub autoritatea primarilor, masă de manevră pentru multe „chestii” dubioase (politic şi financiar), multe din ele, din asociaţii, având preşedinţi de genul de mai sus. Va urma analiza în această zonă gri a „prostituţiei şi prostirii” oamenilor normali.
