luni, noiembrie 25, 2024

Ultima ora

Sport

RAITĂ PRIN VIAŢĂ: Despre patimi

„Cel mai mare păcat al oamenilor este frica. Spaima de a privi în faţă şi a cunoaşte adevărul. Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii”. (M. Eminescu)

 

Nu mi-e clar de când între noi şi Dumnezeu s-a produs o ruptură, o lipsă de comunicare înspăimântătoare. Înainte vreme eram oameni cu „frica de Cel de Sus”, cu o morală umanistă și cu frica de noi înşine, telurică aproape. Acum, tot noi, suntem ai nimănui, nu mai avem niciun Dumnezeu. N-avem mamă, n-avem tată, nu ne mai avem nici măcar pe noi înşine. Neant suntem, şi goi.

Un preot, prieten, îmi spune, legat de asta, fără să-mi poată explica, exact aşa, că e, cu noi, ceva ce nu se poate explica. Poate doar prin faptul că oamenii au devenit, în trecerea lor, lume, Lumea lui Azi, care nu mai gândeşte la Ieri şi Mâine, ci doar la Azi. Altcineva, tot prieten-preot, pe care-l întâlnesc tot mai rar, când o cruce roşie din calendar îmi spune să mai trec pe la biserica păstorită de el, îmi zice, învăluindu-mă cu priviri de iertare, că „Domnul nici un ştie că mai exist” de cât de rar intru-n Casa Domnului să-mi fac o cruce pentru mine şi ai mei spre Cel de Sus.

Policlinica Buna Vestire Craiova

Amândoi au dreptate, începe să mă cuprindă îndoiala, frânturi de gânduri (cine mai are timp de un gând întreg, dus până la capăt?) mă fac să mă simt şi mai singur, deci mai descurajat, aşa, ca într-o noapte (Facerea s-a săvârşit în întuneric, la începutul Lumii) a altei Lumi. Tot e bine, îmi zic, pentru că, nevăzând în intunericul din mine, pot gândi la păcatul din mine şi din noi înşine. Suntem un fel de pasăre a nu ştiu cărui tărâm care nu se aşează decât rar, noaptea, şi numai în vârfuri de pom, sau pe coamă de casă, odihnindu-şi zborul între miazăzi şi miazănoapte, în căutare de putere şi credinţă.

Suntem bolnavi de singurătate şi credem că ştim cauzele nestăpânitelor patimi care ne ostoiesc sufletul mai rău decat boala. Dar nu le ştim şi, nici nu e bine să le ştim, din moment ce ele înrăutăţesc boala, mai ales că, pentru sănătatea sufletului, sunt suficiente stăpânirea dreaptă, chibzuinţa şi bunacuviinţă, în absența cărora patimile se amplifică. Dar, pentru a scăpa de înlănţuirea lor (a patimilor) şi a gândi la viitor, singurul pe care-l putem lega de prezentul care ne macină, trebuie înţelese legăturile dintre lucruri, şi înlănţuirile dintre cauze şi fapte, și urmările lor, adică rosturile, aşa cum le-a rostuit Cel de Sus.

Dar, fericirea, ca dar, ne ocoleşte mereu, nu pică din Cerul la care-am uitat să privim. Ea trebuie făptuită zilnic, aşa cum zidarul zideşte o casă şi ţăranul culege roadele toamnei din el. Aşa înţelegem munca spre fericire, în care răbdarea nu e zădărnicie, ci primul pas spre suferinţă şi spre frumoasa stare de Om. Peste planeta-ntreagă plouă, e oboseală în cuvinte… căci,  exterminarea poporului român e clară: cei care au simțit asta fug pe capete în OCCIDENT. Acolo se mint pe ei că se salvează. Cei care au rămas au căpătat o ură feroce care îi ajută să-i devoreze pe ceilalți, flămânzindu-i, distrugându-le sufletele, răpindu-le libertatea că, un om înfometat nu e liber, nu poate fi liber. Sunt surzi și orbi la orice sentiment de umanitate. Mai poţi fi liber dacă eşti pus să plăteşti apa de ploaie dăruită de DUMNEZEU pentru toate viețuitoarele? Mai poate fi liber dacă de 30 de ani poporul român nu mai are acces la resursele ROMÂNIEI și la cota lui indiviză din moștenirea de 2000 de ani? Nişte indivizi au pus mâna pe Ţară şi batjocoresc, cu cinism, Poporul român, după cum îi duce mintea lor puţină.

Politica