Autor popular: ,,Ceauşescu n-o muritu, doar un miez s-o odihnitu!”
„Marea trăncăneală” a românilor e, în general, un dat nativ (suntem latini, suntem balcanici). Vorbim mult fiindcă n-avem mai nimic de spus, iar datul cu părerea, ca să te afli-n vorbă, ne caracterizează, că nu suportăm să nu ne spunem părerea, noi le știm pe toate. Suntem specialiști în câini vagabonzi, urși veniți la furat, în extragerea aurului, în fotbal, în economie, în corupție, în furtișaguri mărunte, dar și în furturi de anvergură ai banilor publici. Popor și conducători, clănțăne și-și fură căciula, cel mai mare furt care nu poate fi pedepsit că n-avem lege.
Dacă poporul clănțăne pe unde apucă fiindcă așa îi e firea, din când în când, ar fi bine totuși să ne întrebăm ce se ascunde în spatele vorbelor murmurate ori încinse ca o sârbă românească pe ecranele patriei, zi de zi, noapte de noapte, ori pe rețelele de socializare, idem. Că nu vorbesc ei, „politicienii lui pește”, de la mic la mare, chiar așa, degeaba, ca să se afle-n treabă. Uitându-ne în urmă un pic, la primăvara-vara asta de exemplu, vom constata că, tot așa, se vorbeau multe și de toate, peste tot, și pac, puseră partidele de-o alianță contra naturii, PSD+AUR+15 pnl-iști, să dea o lovitură de stat (de drept) și-o deteră că rămase Europa cu gura căscată de cum românii își dau cu stânga-n dreapta când Țara se află pe marginea prăpastiei. Or fi crezând săracii cei bogați de politicieni că nu poate țara fără ei, că lipsa lor din politica dâmbovițeană e un dezastru național, gaură-n cerul patriei, ce mai, și că UE și Ilie, aflați pe baricadele Țării de la marginea prăpastiei, se roagă de ei să se-ntoarcă-n „marea coaliție”. Nimeni nu înțelege, încă, de ce au făcut-o.
Așa că „Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt/ și-n cele ce mâine vor râde la soare”, zicea, pe vremuri, un autor pe care nu mi-l mai amintesc, dar versurile sunt de ținut minte. Păi nu vedeți că de ani șefii și șefuții cu carnete au salarii colosale, practică furatul pe rupte, cu voie de la partid, iar partidul se zbate să schimbe legi ca să-i scoată basma curată? Nimeni nu face treabă decât dacă din acea treabă îi iese și lui ceva. De ce credeți că nu se omoară nimeni după fonduri europene, să muncească așa, pe degeaba, să se afle-n treabă? Că ăștia nu te lasă să iei. Ca atare, urmează marea restaurație – statul paralel.
Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Țara va merge înainte prin partidul USL-ist, urmașii „romei” ai PCR-ului împănat de securiști de ieri și de azi. Acum se pregătește terenul pentru o victorie sigură. Se trag sforile ultimelor schimbări legislative să fie siguri că nu-i mai poate opri nimeni, că au justiția, au CCR, Avocatul poporului, instituțiile de forță, tot. Se face cadou averea Țării diverselor „personagii”, se promovează și mai abitir incapabilii și impostorii ca politică națională, se revine la vechea nomenclatură de partid și de stat, atât de repudiată verbal dar aplicată cu o sârguință demnă de o cauză mai bună.
„Marea pălăvrăgeală” televizionistică mai ascunde, pe lângă restaurația „sistemului”, începută de șantajabilul Ion Iliescu și continuată de fricosul Emil Constantinescu („m-au învins serviciile”), ba chiar și de Traian Băsescu, trei „bube” greu de vindecat, problema Țării din UE, scăpată de sub control, problema „rusească” pe care, oricât am ascunde-o, obloji-o, până la urmă tot o să plesnească, și problema ucrainiano-moldovenească, de care ne ferim și uităm să vorbim, măcar cât vorbesc vecinii de problemele lor (maghiare, moldovenești, rusești). Ce să vorbești și ce să taci!
Am scris, în zilele trecute, sub titlul Întoarcerea la clasici, ce bine ar fi dacă politicienii noștri, de orice culoare, s-ar uita în Istorie și ar citi ce și cum făceau politică înaintașii lor.
Însă nici pomeneală, pentru că ei sunt obligați să se uite mereu la clasicii în viață. Diferența dintre clasicii Istoriei politicii românești și clasicii în viață ai politicii românești este aceea că primii au făcut politică pentru Poporul lor și Țara lor, iar ceilalți au făcut, și încă mai fac, din umbră, politică pentru pentru turma lor, clica lor, gașca lor.
„Nu ne-am certat, ne-am sfădit”, a spus Antonescu, în legătură cu veșnicile dispute (certuri) la nivelul cel mai înalt, dar în văzul întregii țări și întregii lumi (mai puțin aia din Africa și Asia). Divagând un pic, fără răutate, domnul profesor (de istorie) Crin Laurențiu George Antonescu, vorbitorul perpetuu fără a spune ceva, ne spune ceva fără să ne spună nimic, pentru că, zice NODEX, A SE CERTÁ mă cert intranz. Înseamnă: 1) a face (concomitent) schimb de vorbe de ocară (unul cu altul); a se sfădi; a se gâlcevi. 2) a rupe relațiile de prietenie; a se sfădi, a fi certat cu morala, a se abate în mod sistematic de la regulile morale, iar SFÁDĂ s. v. înseamnă animozitate, ceartă, conflict, controversă, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, dușmănie, gâlceavă, învrăjbire, litigiu, neînțelegere, ostilitate, pornire, ură, vorbă, vrajbă, vrăjmășie, zâzanie. Cum s-ar zice, tot un drac care și-a băgat bine coada în USL, mereu.
Cunoscutul critic și istoric literar Al. Piru (profesorul meu de la filologie) a scris şi un roman, Cearta (1969), despre moravurile din mediul intelectual și politic, cu accent asupra relaţiilor erotice (roman cu cheie), despre psihologia cuplului. Ultimul lucru la care te-ai fi aşteptat din partea lui Alexandru Piru, profesor de o rară și demnă sobrietate, era să scrie un roman de amor şi moravuri. Așa că lumea literară și universitară a pufnit în râs. În Cearta, „bărbatul caută în dragoste unicitatea, absolutul iar femeia se mulţumeşte cu relativul şi varietatea. Femeia nu are caracter, ci numai temperament. E, aşadar, o incompatibilitate funciară la mijloc şi, din această cauză, pasiunea dintre inclementul Andrei Patriciu şi frivola Grazia-Maria nu poate să dureze”.
Dar ce pasiune e de durată? Doar interesele durează. Așa că orice asemănare cu unii certăreți de azi e pur și simplu întâmplătoare. Căci azi, ei, politicienii noștri cei intelectuali, fie ei de orice sex, elitele, nu se ceartă, se sfădesc, că nu sunt Îngeri, iar Îngerii n-au puță, cum preciza G. Călinescu, discipolul lui Al. Piru. Pe procurori și hoți, pe plimbat prin lume pe banii țării, dar nu pentru țară, pe privatizări cu cântec, pe lege și fărădelege, pe aur și câini, pe banul public, etc. Unde sunt certurile de altădată!?
***
Ambasada SUA: Nu trebuie să se facă abuz de imunitatea parlamentară, pentru a proteja pe cineva de răspundere.
I.G. Duca: Doctrina liberală este ca un templu susţinut de patru coloane: ordinea în stat, colaborarea cu străinătatea, armonia socială, dezvoltarea forţelor naţionale.
M. Kogălniceanu: În mine veți găsi un român, dar de la punctul în care mi-ar contribui la creșterea Românomaniei, adică mania de a ne numi români, o pasiune care domnește în prezent cel mai important în Transilvania și printre unii din Țara Românească.
Dinu Bratianu: Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit.
Ion Antonescu: Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.
