Doamnă, dintr-o grămadă de pe litoral: „Dacă e s-o iei, până la urmă tot o iei (boala cu viruși, desigur)”
În editorial, la redactare, am ratat „poanta” finală (nu Ponta, deşi l-am ratat şi pe el, cu fotbalul şi Mitică Dragomir), aceea cu scrierea cuvântului noştri la fel ca a cuvântului albaştri, dar, zicea lingvistul lui Alex Ştefănescu, nu se scrie cu un “i”, nici măcar cu doi “i”, ci cu trei “i”! Ideea poantei e ca în bancul ăla cu cel care, băgat, pe şleau (cu subiect şi predicat, cum zic politicienii) în „mă-sa” zice, cu seninătate, că n-a înţeles aluzia, sau a altuia care, întrebat dacă fata cu care s-a căsătorit a fost fată mare răspunde, tot cu seninătate: „de bă, unii zic c-a fost, alții că nu”, iar în editorial „aluzia” era despre vorbirea şi cunoaşterea limbii române de către români, de rând sau elite.
Eu am constatat că la noi, unu, chiar cunosc limba română politicienii noştri, dar, din interese politice, nu o vorbesc corect, folosind ori limba de lemn, ori păsăreasca, pentru ca nimeni să nu mai înţeleagă nimic, şi, doi, când sunt în exerciţiul funcţiunii, nu ştiu nici pic de aritmetică, altfel de unde dracu’ scot ei cifrele alea care arată cât de bine o s-o ducem după ce ne dau cu o mână şi ne iau cu două chiar şi pielea de pe noi? Apoi, fiind noi țara proverbelor (și a bancurilor, dar azi nu ne ținem de bancuri), politicienilor li se potrivesc mai multe, azi îmi vin în minte două, care se leagă: „peștele se-mpute de la cap dar se curăță de la coadă” și „ei iau de la săraci și dau la bogați”. Poanta cu Ponta, celebru în inundații – „ce faci fă Leano…” sau „am inundat sudul Olteniei ca să nu ajungă apa la marginea Belgradului” e legată și de zicerile lui Liviu Dragnea: „Eu nu sunt de acord să punem impozit şi pe credinţă”, personagiile făcându-l pe Dumitru Dragomir să zică: „Aş fi foarte prost diplomat să mă apuc acum să vorbesc urât despre domnul Ponta sau Dragnea. Îi felicit pentru cum au lucrat. (…) din cei unsprezece, au fost şase curve”.
Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova, fratele moldovean, acum rus, zicea „să ne ţinem de neamuri”, dorinţă utopică, fiindcă neamul nostru cel românesc se ţine de bancuri (cred că doar la noi există noţiunea “banc”), neținând ei cont că suntem singura țară din Europa care ne învecinăm numai cu români, și noi, și acum facem sondaje dacă e bine să ne unim cu Moldova.
„Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…” e „testamentul lui Ştefan cel Mare”. Trebuie ştiut că el este o clasică invenţie cărturărească, adică o utopie, începută de Grigore Ureche, cronicarul-boier instruit, deţinând funcţii politice importante, şi desăvârşită de B. Şt. Delavrancea (scriitor cu vocaţia perceperii evenimentelor politice şi culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora; lansat în politică, ajunge primar al capitalei). Însă aceste utopii ale neamului care „de la Râm se trage”, vorba aceluiaşi mare cronicar, sunt preluate de comunişti (de ieri şi de azi) spre proprie folosinţă, pe dos, în activitatea politică.
Comitetul de Stat al Planificării (CSP), înfiinţat prin Decretul 738/1969, era organul central al administraţiei de stat, care asigura înfăptuirea unitară a politicii partidului şi statului în domeniul planificării economico-sociale. CSP coordona activitatea de planificare a economiei naţionale, precum şi echilibrul material, financiar, valutar şi monetar al planului de stat. Partea interesantă este că, între ’69 şi ’89, prin acest CSP s-a reuşit aducerea civilizaţiei în România şi realizarea unor obiective economice măreţe, nu dau exemple, că se ştiu. Împânzită de comunişti şi urmaşi ai acestora, USL a preluat CSP-ul comunist spre a schimba destinul României, dar îl foloseşte în politică (de văzut „loviturile de stat” de la „revoluție” până acum câteva zile), nu în economie, unde ar fi posibile ceva – ceva „succesuri” prin manipularea realităţii, specifică vechiului sistem, ci în Administrația Statului, adică în Guvern. Vrem – nu vrem, trebuie să recunoaştem că ne-am lepădat de comunism, dar nu de comunişti şi de metehnele/apucăturile lor. Ultima întâmplare, de data asta zilele astea, când Lumea întreagă e plină de „crize” de toate felurile și de războaie, inclusiv la graniță, destul de lămuritoare în privinţa continuităţii comunismului, parcă mai deșănțat în România ca niciodată, de la începuturi până în zilele noastre şi ale urmaşilor.
Parafrazându-l pe Ştefan cel Mare, ţineţi minte cuvintele lui Traian Băsescu, care ne-a fost preşedinte atâţia ani, adresate lui Adrian Năstase: „Ce păcat de poporul ăsta că trebuie să aleagă între doi comunişti!” Ce să facem dacă n-avem altceva, alegem din ce avem, căci comunismul, la noi, se pare, nu e din import…
*
Dan Voiculescu: PNL ne-a jignit, are atitudine imorală faţă de PSD.
Crin Antonescu: Declaraţia domnului Voiculescu, conform căreia PNL s-ar apropia şi i-ar zâmbi preşedintelui Traian Băsescu, este o declaraţie profund neruşinată.
Elena Udrea: Străinii se pregătesc să cumpere tot terenul agricol din România.
Mihai Eminescu: „… Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
