Argetoianu, după un lung sejur în Apus: „La înapoierea mea din Italia am găsit la Bucureşti o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjurau oamenii unii pe alții, de dimineața până seara. Și dacă ar fi fost numai atât! Dar pe lângă nebuni mai erau și pungași!”
„Șaua, de la colectiv”
Lăchioasa, nevasta lui Lache al lui Dinu lu` Stan Tănase, a fost străbunica mea dinspre mama, şi a trăit în Măceşu de Sus vreo sută şi ceva de ani, murind cam prin 58-59, când eu eram prin clasa întâia. Moartea ei m-a făcut să „chiulesc” de la şcoală tocmai în ziua când învăţătorul meu, Florea Iordache, avea nevoie de mine la clasă că „avea inspecţie”. Probabil că eram un elev bun, dar degeaba a venit după mine acolo, n-am vrut să renunţ la „chiuleală”.
Ce legătură e între ea, străbunica mea dinspre mama, Lăchioasa, Iliescu și urmașii, Crin, Victor, Ciucă al nostru, Ciolacu lor, Bolojan de la Oradea şi Istorie? Păi este. Când mă duceam cu mama pe la ea s-o mai vedem, în timp ce punea în mijlocul camerei „pardosită cu scândură”, masa cu trei picioare, apoi scăunelele, tot cu trei picioare, pe masă castroanele cu saramură de pui şi cârpătorul cu mămăliga fierbinte, tot vorbea de Napoleon, îl pomenea mai rar pe Ţar, al Rusiei, şi eu făceam ochii mari cât cepele, la Istoria spusă de ea, de parcă o vedeam atunci, de parcă aşteptam să s-aşeze la masă şi Napoleon, şi Ţarul. Mai târziu am înţeles că tatăl ei a participat la acea Istorie cu Napoleon, Ţarul Rusiei şi Sultanul Turciei, în perioada în care cele 27 de zile care au despărţit Pacea de la Bucureşti de invazia lui Napoleon, i-au fost fatale Basarabiei, ca parte a României. E uimitoare existenţa în sufletul şi în vocabularul ei de analfabetă a acelui timp, a acelor momente de istorie, tragice dar adevărate şi, mă-ntreb şi acum, cum ajungea istoria la oameni, atunci, iar azi nici nu ne știm Istoria, dar s-o și facem.
Apoi, până să moară, zăcând la pat, mi-amintesc că se văita mereu şi spunea că o doare „şaua, de la colectiv”. Fiindcă urechile noastre nu gândeau, nu puneau virgula după şaua, nu-nţelegeam nimic, dar, mai târziu, am înţeles. O durea spatele, şaua/şalele de cât muncise la colectiv, fusese colectivizarea, o altă problema istorică a pământului românesc, asemeni Basarabiei, alt pământ românesc, ambele pământuri ajungând, ciudată istorie, pe mâna ruşilor, ca şi azi, colectivizarea fiind pe model rusesc.
Țara stă pe butoaiele cu pulbere ale Lumii, încărcată de nimicuri imediate – partitismul și hoția, pentru ISTORIE
Aşadar, străbunica mea a trăit pe viu două momente istorice. Iliescu și ai lui, Crin Antonescu, fost profesor de istorie şi viitor dispărut suspect din ea (din Istoria României), şi Victor Ponta – și urmașii, prim ministru al guvernului României, ar fi avut posibilitatea „să facă Istorie” în Istoria României, şi să intre în ea (în Istorie), dacă şi-ar fi pus pe agenda politică măcar aceste trei dureroase, dar vitale subiecte ale pământului românesc, Bunacredință față de Marele MUT – Poporul care nu face politică fiindcă are treabă, Basarabia și Agricultura – Țara. Dar, n-au putut să renunţe la agenda lor de „borfași”, ca şi acum când Țara stă pe butoaiele cu pulbere ale Lumii, încărcată de nimicuri imediate – partitismul și hoția, pentru ISTORIE.
După cum se poartă, în ţară sau în Europa (istoria noastră s-a scris doar în Europa), ei şi urmaşii lor, n-avem speranţe nici acum. Ba, ne-au vândut între timp, nu doar pământurile şi bogăţiile lor, ci şi copiii, şi vreo patru milioane de părinţi. Poate e timpul să observe că UE şi NATO ne sprijină, ca principal element de stabilitate în zonă, şi ca ţară destul de mare. Dar nu ne pot „băga şi în sac”, deşi, cu ajutorul lor, am putea face Rusia, care nu s-a retras din România, să zică OK cu Basarabia, măcar. Rusia ar face pasul dintr-un interes al ei, mai ales că, atunci când a luat-o, tot la un schimb de interese a făcut-o. Iar Republica Moldova/Basarabia, e ușor de convins că fără România nu se poate apropia de Vest, adică de fonduri şi de investitori.
O ţară care nu are grijă de cei săraci este ea însăşi o ţară săracă
Viitorul arată, teoretic, frumos. Dar nu poate „murdăria noastră”, analfabeţii funcţionali ai Istoriei, să-şi spele păcatele prostirii şi prostiei pentru „himere” deşănţate, că nu-i duce nici măcar mintea de pe urmă, ursiţi fiind doar în rele. Nu dă bine la dosarul, după mintea lor, intrării în Istorie. „Neşte dobitoci”, vorba prof. meu Al. Piru, autorul şi al romanului „Cearta”, oglindă a politicianismului în nume propriu comunist, neghiobie politică contemporană de ultim ceas, care ne ucide mai rău decât „nenorocitul ăla de virus”, care ne-a dat viaţa peste cap şi pe care-l folosim să ne dăm istoria peste cap, mai rău ca-n „vremea ducăi vodă” sau alte vremuri.
Sigur că peste tot în lume există sărăcie și bogație. Paradoxul este că, într-o țară unde majoritatea oamenilor trăiesc prost, există foarte mulți bani într-o circulație amețitoare. Să zicem că bogățiile s-au polarizat, și sărăcia, la fel. Dar, o ţară care nu are grijă de cei săraci este ea însăşi o ţară săracă, o ţară care nu are grijă de cei bolnavi este ea însăşi bolnavă.
Mă întâlnesc mereu cu foşti colegi de liceu sau facultate, și unii, neavând încă vârsta de pensionare, după luni de căutare, încă nu au un loc de muncă, alţii muncesc fără mulţumire la marketuri, ca paznici de noapte sau taximetriști. În gară, cerşetori, în spatele blocurilor, unii, mulți, mănâncă pe loc din pungile aruncate și beau imediat resturile din sticle. Foarte mulți muncesc o lună de zile pentru câțiva lei. Desigur, nu sunt șomeri dar tot rău o duc, ba mai sunt și amenințați, exploatați, umiliți, și ei suportă pentru a nu-și pierde amărâtul loc de muncă.
„Țara tristă, plină de umor”
Dacă îi spui unui străin din vest cât e salariul în România crede că te ții de bancuri. Se trăiește din împrumuturi şi datorii la prieteni mai norocoși sau „pe caiet”, pensionarii nu mai au nicio sperantă, decât chivernisirea celor câteva sute de lei până luna ce vine, absolvenții rămân povara părinților și-așa împovărați, parcă ne-am rupt de lume și fugim în Lume.
Dar, România „țara tristă, plină de umor” e și un spectacol vesel/trist cu sindrofii particulare și oficiale mărețe (noi suntem români). Dacă vom compara extremele, adică sărăcia lucie cu bogăția sfidătoare, ar trebui să rezulte un segment de populație cu un nivel de trai ridicat, ca în țările normale, dar nu e așa. Populația dintre extreme o duce tot mai greu, la limita suportabilității și la un pas de umilința pe care ți-o provoacă lipsurile, traiul de azi pe mâine, nesiguranța viitorului tău și al copiilor tăi, în condițiile în care viața, se vede, dar cine să vadă asta, e din ce în ce mai grea și mai complicată, încât zău că nu mai ai cum să te bucuri de ea așa cum ar trebui, că de asta ne-a fost dată de Domnul, și zici în gând, ca romanul, …mama ei de viață.
Te-apucă așa, o ciudă de tot, te-apucă deznădejdea…
Încolo, toate bune și frumoase, de câte se spun, țiganiada e la apogeu, și cum se spune, parcă nu-ți mai rămâne, ție, trăitor în această țară, nimic de spus. Media, așa polarizată cum e, ne delectează zilnic cu ce minuni mai fac ai noștri, acolo sus, la putere și, zău că mai uiți de sărăcie și necazuri, și-ți zici că noi de-aia i-am ales, să ne distreze. Dar, vorba lui Argetoianu: „La înapoierea mea din Italia am găsit la Bucureşti o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjurau oamenii unii pe alții, de dimineața până seara. Și dacă ar fi fost numai atât ! Dar pe lângă nebuni mai erau și pungași!”
Îți dai repede seama că se distrează pe pielea noastră, și te-apucă așa, o ciudă de tot, că n-ai ce să le mai faci, te-apucă deznădejdea și te gândești cu groază la ce te așteaptă de acum înainte. Doamne, ferește-ne de mai rău, deși ultima țiganiadă politică, gonirea premierului Bolojan că nu-i mai lasă să fure, e insuportabilă, că suportăm, vedem noi cum, prezentul ăsta umilitor și searbăd. Viitorul trebuie să conteze acum, dacă Țara asta mai are vreun viitor, acolo, în evidențele Celui de sus. Căci, zice Eminescu: „Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […]. Voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire […] contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură”.
