Părintele Gheorghe Calciu: … Ci încetează Doamne, bătaia Ta împotriva poporului românesc, intră Doamne, ca un împărat ceresc în ţara noastră şi în neamul nostru şi-l scapă Iisuse, de uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului românesc şi viaţa lui o calcă în picioare. Făcutu-l-a să locuiască în întuneric ca morţii cei din veacuri, şi sufletul lui este mâhnit de moarte. Că l-au trădat cei puşi de Tine să-l conducă şi au uitat că Tu ai spus ca cel ce vrea să fie întâiul, să slujească tuturor. Şi ei au ştiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tău, l-au asuprit şi l-au jefuit, l-au vândut altor neamuri şi au călcat poruncile Tale, iar pământul acesta, pe care l-ai dat neamului românesc pe veci, l-au înstrăinat… Redă poporului nostru pacea văzduhului şi îmbelşugarea roadelor pământului, stăpânirea de sine, demnitatea lui creştină şi naţională de altădată, conducători buni şi cinstiţi, neasupritori, nemincinoşi şi nelacomi…
Se zice că politica este cea de a doua profesie veche a lumii. Mai pe șleau, toată lumea știe că politica e o curvă, dar nimeni nu știe, sau nu spune, care e motivul comparației. Mi-amintesc cum, glumind cu noi, elevi la Liceul din Bârca, profesorul nostru de română ne zicea la câte unu: Bă, am auzit că ești mare curvar, dar … ești mai mult c.r decât var. Tata-mi zicea, când am intrat în rândul lumii: Bă, în viață să nu-ți bagi în cârd cu „băngile” și bă, le terminași pe toate și vrei să te bagi acu` în politică?
Într-o încercare de definiție, am putea zice că, dacă „politica e o curvă”, „politicianul e un curvar”, dar e mai mult c.r decât var, un om care spune una și gândește alta. Ca să faci asta, fără a se prinde lumea (că, dacă se prinde, ești pierdut), îți trebuie talent, îți trebuie cultură (politică), fără glumă, e artă în toată regula. Teatrul e o artă nobilă cu scene din viață.
Teatrul politic e o artă ignobilă (conform DEX, IGNÓBIL, -Ă, ignobili, -e, adj. josnic, infam, mârșav, abject. din fr. ignoble, lat. ignobilis.) cu scene din viața publică a conducătorilor. Actorii care evoluează pe scena politică devin, în timpul spectacolelor, organizate conform programelor, pentru deliciul sau dezgustul spectatorilor – oamenii normali, umile păpuși/marionete, manevrate de sforarii/scenariștii de serviciu ai partidelor (baronii, bogații susținători financiari, mentorii mai vechi sau mai noi din interes). Actorii, care dețin cele câteva roluri principale, de actual/viitor președinte, lideri de partide, miniștri sau alți șefi și șefuți (cuvântul e neaoș, tradus în limba moldovenească), sunt teatralgii și măscărici atât de talentați că plecăm din sălile de spectacol (televiziunile) uluiți, deși nu înțelegem nimic din scenariu, decât că va urma, vor face, etc.. Repetițiile, fără public, se fac pe scenele principale ale Țării (Cotroceni, Palatul Victoria, Palatul Parlamentului și sediile partidelor).
Când se joacă pe scena Țării, spectacolul oferit de teatralgii și măscărici e grandios, mici sau mari galerii își manifestă (spontan) entuziasmul, freamătă mulțimile, o parte a lor aplaudă, altă parte înjură, trăirile sunt intense și imense, ca la fotbal, ce mai, că românul se pricepe la toate dar, mai ales, la femei, la fotbal și la politică. Spectatorii și telespectatorii se grupează, se regrupează, căci se stârnesc patimi, pasiuni teribile, fiecare așteptând cu nerăbdare spectacolul de-a doua zi. Pe marea scenă a Țării, apar, din când în când, în replici anemice ale actorilor principali și în fundal, așa, ca niște umbre, figuranții dintotdeauna ai Istoriei, Poporul Român, transformat, cu voia/vrerea stăpânirii, a devenit, în timp, o populație amorfă, anemică, abia târându-și existența tragică pe scena aceleiași Istorii tragice. Acești figuranți ai Istoriei, muncitorul și țăranul român, joacă rolul vieții lor, viața și existența ca ființe umane într-o societate inumană condusă de inconștienți.
Eu n-am văzut, n-am auzit, în nicio ieșire publică a celor ce ne conduc, exprimată măcar o idee sănătoasă din care să reiese că ei știu de existența groaznică a Poporului lor și a Țării lor. Ei au Parlamentul lor, Guvernul lor, Instituțiile lor, în care sunt, pe cai mari, dumnezeii lor. N-au avut și nu au Poporul și Țara. Nouă ne-au mai rămas speranța și Ruga către Cel de Sus.
Din nepăsare identitară, Poporul român a devenit, în scurt timp, „bobor”, cu c.rul în două luntrii, est și vest, pierzându-și Țara, dar trăncănesc pe unde-apucă „noi suntem Români” și „nu ne vindem Țara”. Trăncăneala la români e de notorietate în Lumea secolului XXI.
TRĂNCĂNEALĂ, trăncăneli, s.f. – Acțiunea de a trăncăni și rezultatul ei; vorbărie, sporovăială, flecăreală. ** Zgomot de glasuri produs de cei care trăncănesc. Pentru TRĂNCĂNEALĂ mai găsim în DEX și termenii LEORBĂIALĂ, PĂLĂVRĂGEALĂ, SPOROVĂIALĂ, FLECĂREALĂ dar și VORBĂRÍE = s.f. Vorbă multă, fără rost; PALAVRAGÍU, palavragii, s.m. Persoană care spune palavre; flecar, limbut, guraliv. – Din turcescul palavracı. De aici și balcanismul nostru care ne-a dus la proverbul, tot al nostru, „vorba multă, sărăcia omului”.
Se vede clar că trăim într-o Lume nebună, populată cu inși care trăncănesc, flecăresc, palavragesc, bat câmpii fără să spună nimic, fără rost. Cum stăm cu trăncăneala în România minor? Stăm bine. Stăm și vorbim, dintotdeauna, într-una. Înainte, adică pe vremea lui Ceaușescu, vorbeam peste tot (la cârciumă, la coadă, la piață, pe stradă, la servici, la ONU, la UE, etc.). Acum, pentru că, vorba aceea, suntem liberi, ne-am emancipat, e democrație, vorbăreala s-a mutat pe ecrane și, odată cu vorbăreala, adică acțiunea democratică de a muta în vorbe la televiziuni întreaga viață (personală, socială, politică, economică), avem școala vieții, domne, iată și „ascultăreala”, adică acțiunea/munca de a sta în fața televizorului, ca mod de viață. E un fel de vorbit neauzit/neascultat și de auzit/ascultat nevorbind. Adică „mult zgomot pentru nimic” (Shakespeare). Dar, uităm, oameni de „nemic” ce suntem, că „La Început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”, cum zice Cartea Sfântă.
Observați desigur, Cuvântul este scris cu literă mare, apoi este scris „Cuvântul era Dumnezeu”. „Și Cuvântul s-a făcut trup”, adică prima formă de viață a Omului. De fiecare dată când rostești cuvântul, primul care auzi cuvântul ești chiar tu. Când te-ai auto-auzit, informația, prin subconștient face legătura dintre ce spui/auzi și crearea realității a ceea ce ai spus/auzit, de unde și zicerea „Om de cuvânt”. Deunăzi eram nevorbiți după decenii de auzire/ascultare. Dar erau vorbe, nu Cuvânt. Iată că n-am obosit, nu ne-am ostoit, ba pe toate canalele se vorbește zi și noapte. Vorbe în vânt aruncate de moderatori, de analiști și de politicieni, parcă mereu aceleași și de aceiași. Apoi, toată lumea își dă cu părerea despre toată Lumea, despre toate, despre orice și oricine, oricând. Toți dezbat, veghează, dezvăluie, analizează, combat, sunt pe „baricade”, vorba unui amic. În „eterna și fascinanta Românie” avem acum eterna și fascinanta trăncăneală.
Spiritul latin al românului, dedat vorbitului, a cunoscut, în ultima vreme, transformări care l-au dus spre trăncăneală, spre vorbirea fără rost sau iresponsabil. Nimic din ceea ce s-ar putea spune nu rămâne nespus. Ba mai mult, se spune şi ceea ce e de nespus. Vorba înlocuieşte fapta. Vorbitorii sunt la putere și se vorbeşte despre vorbe nu despre Adevăr. Cuvântul, în înţelesul său profund, s-a transformat în vorbe goale. Banalitatea, la fel, trebuie vorbită cu toată lumea, și știută de toată lumea, chiar dacă nu interesează pe nimeni. Dar cui îi pasă.
***
I.L. Caragiale: La vremuri noi, tot noi. Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele și bărbații noștri de Stat de zeci de ani încoace
Mihai Eminescu: Arta de a guverna e în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.
Părintele Arsenie Boca: Ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toți înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri și cu tot felul de haruri.
