Despre frică și adevăr
Mihai Eminescu: Cel mai mare păcat al oamenilor este frica. Spaima de a privi în faţă şi a cunoaşte adevărul. Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii.
Ruptura dintre om și Dumnezeu
Nu mi-e clar de când între noi şi Dumnezeu s-a produs o ruptură, o lipsă de comunicare înspăimântătoare. Înainte vreme eram oameni cu ,,frică de Cel de Sus”, morală, şi cu frică de noi înşine, telurică. Acum suntem ai nimănui, nu mai avem niciun Dumnezeu. N-avem mamă, n-avem tată, Neant suntem, şi goi. De ce?
Un preot, prieten, îmi spune, legat de asta, fără să-mi poată explica, exact aşa, că e ceva ce nu se poate explica. Poate doar prin faptul că oamenii au devenit, în trecerea lor, Lume, Lumea lui Azi, care nu mai gândeşte la Ieri şi Mâine. Altcineva, tot prieten-preot, întâlnit mai rar, doar când crucea roşie din calendar îmi spune să mai trec pe la biserica păstorită de el, îmi zice, învăluindu-mă cu priviri de iertare, că ,,Domnul nici un ştie că mai exist” de cât de rar intru-n Casa Domnului să-mi fac o cruce, pentru mine şi ai mei, spre Cel de Sus.
Amândoi au dreptate, începe să mă cuprindă îndoiala, frânturi de gânduri (cine mai are timp de un gând întreg, dus până la capăt?) mă fac să mă simt mai singur, deci mai descurajat, aşa, ca într-o noapte (Facerea s-a săvârşit în întuneric, la începutul Lumii) a altei Lumi. Tot e bine, îmi zic, pentru că, nevăzând în întunericul din mine, pot gândi la păcatul din noi înşine. Suntem un fel de pasăre a nu ştiu cărui tărâm care nu se aşază decât rar, noaptea, şi numai în vârfuri de pom sau pe coama de casă, odihnindu-şi zborul între miazăzi şi miazănoapte, în căutare de putere şi credinţă.
Patimile și echilibrul interior
Suntem bolnavi de singurătate şi credem că ştim cauzele nestăpânitelor patimi care ne obosesc sufletul mai rău decât boala. Dar nu le ştim, şi nici nu e bine să le ştim din moment ce ele înrăutăţesc boala, mai ales că, pentru sănătatea sufletului, sunt suficiente stăpânirea dreaptă, chibzuinţa şi bunăcuviinţa/bunăcredința – CM-art. 8, zice clar că, atunci când te-apuci de-o treabă, trebuie bunăcredință (ce e aia, mi-a zis o colegă cu care am semnat un contract pentru o funcție), în absenţa cărora patimile se amplifică. Dar, pentru a scăpa de înlănţuirea lor (a patimilor) şi a gândi la viitor, singurul pe care-l putem lega de prezentul care ne macină, trebuie înţelese legăturile dintre lucruri, şi înlănţuirile dintre cauze şi fapte, şi urmările lor, adică rosturile, aşa cum le-a rostuit Cel de Sus.
Dar fericirea, ca dar al Domnului, ne ocoleşte mereu, nu pică din Cerul la care-am uitat să privim, ea trebuie făptuită zilnic, aşa cum zidarul zideşte o casă şi ţăranul culege roadele toamnei din el. Aşa doar înţelegem munca spre fericire, în care răbdarea nu e zădărnicie, ci primul pas spre suferinţa şi spre frumoasa stare de om. Peste planeta-ntreagă plouă, e oboseală în cuvinte…
Lecțiile capitalismului și realitatea românească
Înainte, dar și după 1989, singura televiziune româneasca, apoi altele, aduceau telespectatorilor filme destul de captivante și interesante în același timp. Pare un pic ciudat dar comunismul ceaușist ne-a dat posibilitatea să ,,citim” capitalismul așa cum e în realitate și, dacă am fi învățat lecția atunci, acum am fi știut să ne ferim de cel de azi, iliescianul ,,capitalism de cumetrie” și realul capitalism comunistoid, punându-ne la dispoziție, ani de-a rândul, serialul american Dallas. Mai apoi, după 1989, a rulat, cu destulă căutare, Caracatița, un serial Italian al feței cam nevăzute a capitalismului. Dacă le comparăm cu ,,capitalismul românesc” de azi, vom constata că e păcat că n-am învățat nimic din cele două extraordinare filme care, la ora când se difuzau, făceau liniște pe străzile țării, fără a mai fi nevoie de milițieni/jandarmi. Ele ne-au încântat și îngrozit, fiind inspirate din evenimente cât se poate de reale din viața de capitaliști americani, dar și din povestea sângeroasă a corupției și mafiei italiene. Între timp au început să ruleze, pe ecranele și-n paginile presei de la noi, filme reale despre tînărul capitalism românesc, filme care nu fascinează pe nimeni cu nimic, dar îngrozesc pe toată lumea cu aspectul de-a dreptul hidos. Caracatiței (cea din Atlasul zoologic) îi este caracteristic sistemul de tentacule. Caracatița capitalismului local și-a întins (déjà) tentaculele peste tot, peste serviciile secrete, prin sistemul judiciar, peste scena politică, peste Guvern. Doar SRI-ul, schimbat uman, moral și professional în contactul cu serviciile occidentale, mai poate tăia aceste tentacule, fiind motorul rezolvării tuturor dosarelor grele din țara asta prin rocurorii DIICOT și DNA, deși tentaculele politice îi cam încurcă.
Corupția și degradarea societății
Rătăciții de noi, furați de pompoase declarații politice (gargara electorală), nu vedem ce se petrece, de fapt în jurul nostru, nu vedem că nu se face și nu este (în ce se spune) nimic despre oameni, economie, administrație sau viață. Mai e un pic și ea, caracatița, înhață total și pentru foarte mult timp România. Toate episoadele (doar vorbeam de filme, nu?), rulate și văzute până acum, ne arată că tovarașii au preluat deja o mare parte din Putere și, déjà, se conturează acest scenariu (ca tot vorbim de filme), care, daca va continua, va fi tragic.
Avertismentul lui Eminescu
Si iar revin la Eminescu : „Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […].„Voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire […] contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură “.
***
… cerul de azi noapte era altfel de cum îl știam deși l-am privit ca deobicei de pe pragul din memorie al casei mele din memorie fiindcă la casa din valea pârâului ajung din ce în ce mai rar nici la crucile alor mei dealtfel nu prea mai ajung așa des…
…cerul care altadată mi se părea solemn și echidistant și rece mi se pare acum când îl privesc că transpiră din toate stelele să țină în spate lumea de dincolo fără să strivească lumea asta din care eu îl privesc într-una așteptând nu știu ce de la el…
Citește și: RAITĂ PRIN VIAŢĂ: Revenirea în Real- Între Asia și Occident sau între islamism și creștinism
