Au nevoie de o casă care să le fie cu adevărat un adăpost, de căldură în timpul iernii, de lumină ca Maria să poată citi până seara târziu
Pentru unii dintre noi începuturile în viață sunt line, normale, poate chiar plictisitoare. Avem o familie cât de cât liniștită, o masă plină la care să ne punem, un acoperiș deasupra capului, haine curate. Chiar dacă poate părea strictul necesar, stilul nostru de viață este un lux pentru 4 micuți din Craiova. Locuiesc în cartierul Bresti. Tatăl, cândva vânzător de fier vechi, pe numele său Sorin (50 de ani) nu mai poate munci din cauza bolii, iar mama, Mirela (39 de ani) slăbită de cancer, spală hainele la mână în mijlocul curții. Cu toate acestea, își îngrijește copiii cum poate, încercând să le ofere un minim de normalitate.
Am vizitat familia într-o zi cu soare, alături de preotul Florin Munteanu. Maria, în vârstă de 10 ani, este în clasa a 4-a, și Mioara, în vârstă de 8 ani, este în clasa a 2-a, ne așteptau în fața casei sărăcăcioase cu două pisicuțe în brațe, singurele lor jucării, în timp ce frățiorul lor Florin (12 ani) era încă la școală, fiind în clasa a 5-a, iar mama se afla la medic pentru o nouă trimitere – cancerul nu iartă, împreună cu Dan, fiul cel mic de 5 ani care merge la grădiniță. Tatăl ne-a întâmpinat cu o bucurie tristă, dar optimist, recunoscând că, în ziua aceea, nu mâncaseră nimic. Dar s-au obișnuit. O felie de pâine, un cartof fiert – așa cum, spune el, trăiau oamenii pe vremuri și erau sănătoși.
„Am peste 100 de milioane la impozit. Puteam să-mi plătesc impozitul dar aveam cal și căruță și mă prindeau și-mi dădeau amendă. Și s-au adunat banii acolo. Tavan la baie nu avem, uși nu sunt. Am încercat să construiesc eu baia, mi-am luat de toți banii bolțari, dar mai mult de atât nu mi-am permis. Trebuie să mă duc la doctor, nu prea am aer să respir. Tușesc așa mult… Picioarele mă dor foarte tare. Nu pot să merg. Nici treaba prin curte nu mai pot să fac. Am fier vechi prin curte, înainte îl duceam să-l vând, dar de când m-am îmbolnăvit cine să-l mai ducă?”, ne-a spus tatăl.
Nu au sobe. Nu au curent
Iarna e o provocare pentru ei. Au trecut cu greu de aceasta, mai ales că sobe nu au. Curent nu au. „Am spus la multă lume. Spunem că nu există Dumnezeu, dar unde e cerul, acolo să te uiți. Când te culci ai văzut că ești aproape mort”, spune acesta extrem de încrezător.
Viața este mai dură decât ne convingem noi să credem. Maria vrea să învețe, dar simpla ei dorință și energie nu-i dă posibilitatea să facă acest lucru ca un om normal. Știe să citească, scrie frumos, învață engleză, are note bune la școală și vrea să se facă polițistă. Dar realitatea o ține pe loc. Drumul spre un viitor mai bun este presărat cu obstacole. Nu are un birou unde să învețe, nu are cărți, nu are lumină în casă ca să poată citi după lăsarea serii. Iar părinții ei, deși o încurajează, nu o pot ajuta.
„Maria nu are condiții să învețe. Nici eu, nici mama ei nu știm nici măcar să citim. Nu are cine să se ocupe de ea”, ne afirmă tatăl cu tristețe.
Maria ne-a citit cu voce tare, în speranța că, într-o zi, va reuși să depășească limitele impuse de destin. Ne-a arătat caietele. Ne-a demonstrat că la școala este apreciată, doamna o laudă și o încurajează.
Această familie nu cere milă. Nu cer pomană. Nu stau cu mâna întinsă și nu se plâng. Nu spun „viața e nedreaptă” și nu se întreabă „de ce noi?”. Trăiesc așa cum pot, cu ceea ce au, împărțind între ei puținul care le este dat. Își duc greutățile cu demnitate, așa cum alții își poartă norocul. Dar viața nu ar trebui să fie doar o cursă contra destinului, un test permanent de supraviețuire, în care fiecare zi se măsoară în cât de mult ai reușit să înduri.
Spală hainele micuților la mână
Mama copiilor este bolnavă de cancer. Poate azi este ultima zi în care își poate ține micuții în brațe. Poate azi este ultima zi în care le poate șopti să fie puternici, să nu se dea bătuți. Lumea merge mai departe, mașinile trec, oamenii își fac planuri, dar pentru ea, fiecare zi este un dar și o luptă. Și în toată această suferință, ea nu cere nimic. Se mulțumește cu ce are, spală hainele copiilor cu mâinile tremurânde și zâmbește, pentru că știe că nu poate să le ofere mai mult.
Nu cer nimic, dar au nevoie de atât de multe. Au nevoie de o casă care să le fie cu adevărat un adăpost, de căldură în timpul iernii, de lumină ca Maria să poată citi până seara târziu. De haine curate, de o masă la care să se așeze fără teama că mâine poate nu va mai fi nimic de pus în farfurie. De siguranța că ziua de mâine nu va fi o nouă luptă pentru supraviețuire, ci o nouă oportunitate.
Dacă există oameni care pot ajuta, dacă cineva poate întinde o mână, chiar și cu un gest mic, atunci poate că această poveste nu trebuie să fie doar una tristă. Poate că Maria nu va renunța la visul ei, poate că va ajunge să poarte uniforma de polițistă, să fie puternică, să ajute alți copii care, ca și ea, au avut un început greu. Poate că frățiorii ei vor avea parte de o copilărie așa cum ar trebui să fie toate – fără griji, fără teamă, fără foame. Ei au scris și o listă de dorințe. Nu-și doresc lucruri imposibile, doar strictul necesar: o mașină de spălat, un frigider, aragaz și alte lucruri necesare vieții de zi cu zi.
Nu toți avem începuturi ușoare. Dar unii nici măcar nu primesc o șansă. Maria și frații ei merită măcar atât. O șansă. Un semn că lumea nu i-a uitat. Și că, poate, mâine va fi un pic mai bine. Cine vrea să ajute îl poate contacta pe preotul Florin Munteanu, la numărul de telefon 0766675158.
