Frate Brâncuşi, moartea ta şi viaţa mea sunt două drumuri pustii care se tot bântuie unul pe celălalt ca nişte vise nedezlegate. Nici unul dintre noi nu ştie care este drumul cel drept, moartea ta sau viaţa mea, pentru că nici unul dintre noi nu a trăit şi nu a murit îndeajuns ca să afle răspunsul. Îmi este ruşine că ţara ta nu-ţi aduce moartea acasă, îmi este ruşine că ţara ta nu este în stare să facă un şir lung de inimi româneşti şi să-ţi dea sufletul din mână în mână până ajunge în ţară, lângă mama ta, aşa cum ai strigat de pe patul de moarte.
Strigătul tău a fost un Testament pentru neamul tău, ultima ta suflare a sunat ca o toacă în pustiu!
Ce nenoroc al firii noastre, după moartea ta nu s-a mai născut nici un conducător providenţial, vrednic de sacralitatea neamului nostru.
Frate Brâncuşi, cine ţi-a pus în inimă atâta iubire faţă de neamul tău şi tot atâta iertare? Umblă o vorbă prin Univers că Dumnezeu vrea să aşeze Poarta Sărutului la intrarea în Lumea de Apoi, Masa Tăcerii vrea să o pună în mijlocul Creaţiei, iar pe tine doreşte să te facă Patriarhul Său. Pe pământ umblă altă vorbă, că vii acasă la Hobiţa şi iei moartea de la început, alături de mama ta dragă, tatăl, fraţii şi străbunii tăi.
Duhul tău înţelept şi românesc a dat infinită plenitudine alfabetului universal al culturii, universalizând şi fiinţa noastră românească.
Întotdeauna capătul lucrurilor lui Dumnezeu se găseşte pe drumul de întoarcere, singurul pe care merge omul, cum şi tu ai mers toată viaţa.
Frate Brâncuşi,
Dumnezeu a venit la Hobiţa şi te aşteaptă!
