Guvernul face caz de câteva zile de „ordinea legală”. Nu-i cerem decât să înlăture ghilimelele şi să ia cuvintele în serios. (ADEVĂRUL, Nr. 13372 de sâmbătă 23 iulie 1927).
E clar, e criză la toate nivelurile ţării şi poporului. E criză în partide, e criză la Cotroceni şi la Palatul Victoria (de identitate şi valoare – adică guvernul e al Ţării sau un SRL?), în sistemul judecătoresc (nu mai judecăm drept ci partinic), în Parlament (unde ne-am înmulţit şi prostituat), în celelalte instituţii ale statului, în învăţământ, în cultură (o să explic în alt editorial), în finanţe (nu mai sunt bani), în sistemul de sănătate şi de pensii, în sport, în economie (nu mai are cine să muncească) e criză, cel mai grav, în stat (ne-am pomenit că avem două state)… Ca la noi, la nimeni! E criză și în presa noastră cea de toate zilele, şi în Biserică (aici ne mai trebuia!), şi în Familie (şi aici), în agricultură (pesta porcină) şi, cel mai grav, în educaţie (care nu e totuna cu învăţământul, e, mai degrabă ceva între cultură şi conştiinţă). Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, criză nici n-a fost şi nici nu e în România, decât la nivel de moral/ă. Ea, criza, vine de fapt din cretine războaie mediatice, legislative, juridice şi administrative, dintre cei care vor să fure şi cei ce nu vor să fie furaţi. Într-o ţară care se învecinează numai cu români (N. Iorga), politicienii noştri au reușit să vândă/fure, pentru ei şi ai lor, istoria, bogăţiile solului (pădurile şi terenurile agricole) şi subsolului (aurul dacic, petrolul, gazele), toate obiectivele economice şi strategice importante, câteva vechi provincii (Ardealul de peste munţi şi Moldova de peste Prut…), locul meritat în Europa şi în Lume, Limba Română şi Viitorul multor generaţii… de ce Do(a)mne?
Dar cine să priceapă, dacă ea, morala, nu (mai) există! Crize au mai fost şi au trecut, crize vor mai fi, dar asta, criza morală, care stă în rostirea vorbei bani, deveniţi o problemă personală (dă-o dracu de ţară, dă-l dracu de popor…).
Banii, cum se ştie, se fac greu și se cheltuie repede. Dacă Statul face/are bani, face/are (sau ar trebui să aibă) şi românul. Dar n-are, că aşa i-a fost ursit, aşa i-a fost dat „de sus”. Cum se fac de către Stat(e), că avem două, banii pentru Ţară o ştie toată lumea:
De la UE, dar nu putem, că avem o capacitate administrativă mică (scuze, ca-n Giuleşti: … unii zic c-o ai cam mică) de a valorifica fondurile astea uriaşe. De ce e prea mică (mă refer la capacitate)? Pentru că avem ca miniştri (şi oamenii de sub ei), impotenţi profesional, exemplare din fauna politică, fruntaşi fluturători de fade lozinci, de steaguri şi lipitori de afişe din campaniile electorale, habarnaviştii cei schilavi, notorii, pe care partidele nu-i uită.
Din stoparea contractelor păguboase (pentru stat(e), semnate, în mai toate guvernările, pentru avantajul clientelei de partide – vezi atâtea istorice contracte).
Din stoparea nesăbuinţei, ca să nu zic hoţiei salariale, de-a dreptul jignitoare şi inumană. Eu nu înţeleg nici să mă-mpuşti ce-i recomandă pe primitorii unor salarii şi pensii enorme, ilogice… cu ce au „servit” ăştia puterile, pe ce se bazează (că pe bun simţ nu) cei care le aprobă asemenea salarii şi pensii. Din muncă/nemuncă, zonă în care n-o să înţeleg paradoxul şomaj şi export (cam patru milioane)/ import (cam câteva zeci de mii)…cine (ne) minte şi de ce?
Din legi bune/corecte. Dar, după cum vedem ce se-ntâmplă prin Parlamentul mastodont numeric (altă sursă de furt de bani), vagi speranţe de legi bune. Vor fi legi pentru legiuitorii ajunşi, vorba lui Cristoiu, legi pentru penali. Dar asta e soarta României şi a românilor.
Din agricultură, dacă dăm o bună Lege a Ţăranului şi a Pământului ţării.
Din colectarea banilor furați, măcar unde există condamnări (ce de bani sunt!)
Din opoziţie şi presă, dar ce speranţe să mai avem, dacă opoziţie nema/i avem? Singurele speranţe sunt UE şi POPORUL ROMÂN, dacă nu s-a săturat de „democraţia originală” la românii de azi.
Pe vremea lui Ceauşescu, deşi nu eram membru de partid, „ţineam lecţii de învăţământ politic”. Cum le ţineam şi ce spuneam acolo în vremea aia, eu, un nemembru, e de făcut cruci. Dar nimeni nu „m-a muşcat”, cum se zice, şi nu ştiu de ce, deşi puteau. Acum, dacă scriu sau spun ceva și nu e „pe linie”, sunt „mâncat”. Şi, cum scriu şi spun dincolo de linie, mereu, suport consecinţele. Cât o să le mai suport, nu ştiu încă…
