Titlul de mai sus e un plagiat din clasici (nu mai ştiu care) pe care-l folosesc azi fiindcă în prezentul recent nu mai găsesc cuvinte potrivite (T. Arghezi) şi, chiar dacă aş găsi, prezentul recent (politic, social, economic, cultural) mă lasă fără grai, mai ales că, am mai spus-o, în editorialele mele nu voi scrie niciodată un rând despre oamenii politici, ci doar despre fenomenul politic de la noi şi de aiurea. Aşa că, toamnă fiind, cu sărbătorile ei, care prefaţează iarna care va să vie, e timpul de poveşti. Ori, ce poveşti mai interesante decât amintirile poţi găsi într-o vreme în care o ţară întreagă-şi uită Centenarul, decât amintirile proprii?
Recunosc că sunt un romantic incurabil, Romantic într-un veac barbar, cu aplecări normale spre cunoaşteri şi trăiri modern (nu mondene), drept pentru care, de unde înainte îmi scriam poemele/poveştile cu creionul într-un caiet de, neaparat, 100 de file (atat credeam eu că trebuie să aibă o carte care să nu-l plictisească pe cititor), acum tastez şi înghesui în foldere, mereu alte poeme ale visării (citat din mine) izvorâte din periplul Fiinţei (inclusive fiinţei politice) între Cer şi Pământ. Fiindcă am observant că Viitorul e un timp foarte scurt şi foarte dezamăgitor pentru noi, muritorii, mă întorc mereu în Trecut (aţi văzut câte timpuri are!?) pe care, de pe orice treaptă a Viitorului, merită să-l retrăieşti.
După ce am ,,citit” Capitalismul interbelic (apoi l-am citat ca fiind de aur-cea mai bună perioadă din Istoria României), după ce am ,,trăit” Comunismul (Iepoca de aur), ne e dat să trăim, adică să vedem cu ochii noştri şi să simţim pe pielea noastră, un nou capitalism într-o nouă democratie (a urii, dezbinării şi prostiei, create de ,,omul nou” adus de ,,Revoluţia” ce-şi va serba/sărbatori, peste câteva zeci de zile, ,,adolescenţa creatoare”. Cum va fi la serbare/sărbătoare, mai ales că e pe acolo şi ,,Centenarul”, cum se va sări peste cal şi câţi îşi vor da iar în petic, vedem de acum. Cert este ca se fac pregătiri, intense şi imense, încă de acum. E vremea ,,dosariadei”, amintire de la Ana Pauker, iată că şi ,,fiinţele politice trăiesc (bine) din amintiri ale unei ,,iepoci”.
Căci ce altceva sunt aberantele intrări în décor ale politicienilor, deveniţi oameni de stat (degeaba), în cele mai importante instituţii ale Statului real ori paralel (Parlament,Guvern) decât cadouri otrăvite pentru sărbatori? Devenind majoritară, caracatiţa, ,,la piovra” de care tot vorbesc preţ de câteva editoriale, şi-ntinde ,,organili” din dotare, cuprinde şi sufocă totul, fără să mai ţină cont de nimic, nici de bun simţ, nici de popor, nici de Lume (Lume, adică U. E. şi USA, care se crucesc de ,,nebunia” amărâţilor de români). Urlă toată lumea si, nimic, o ţinem langa.
- Să ne-ntoarcem dar, în trecut, ca oglindă pentru viitor, la numele de aur al culturii române, Eminescu, din care tot citez în fiecare editorial. În conformitate cu teoria eminesciană a circulaţiei negative a elitelor (că la noi elitele politice conduc), poate fi presupusă şi necoincidenţa între ,,titlul/,,foncţia”” individului şi dotarea cu capacitate a acestuia. ,,Ce este o elita cu semnul minus?”, se întreba Eminescu?… ,,este aceea în care se adună cei ai căror indici de capacitate reală se află sub nivelul indicilor de capacitate ceruţi de titlurile ocupate, ,,etichetele” corespunzatoare locului deţinut într-o ,,clasă” a societăţii… Indicatorul esenţial al ,,omului – elită” este caracterul şi nicidecum capacităţile intelectuale, astfel în orice ramură de activitate socială, acolo unde înmulţesc intelegenţele în dauna caracterelor este un simptom de decadenţă. Aceasta începe ca orice epidemie, numai pe ici colea, apoi se generalizează…Intelegenţa poate duce la o hotărâre bună, iar voinţa la o executare bună. Dar şi hotărârea şi executarea pot fi păgubitoare altora şi obştei, dacă sunt lipsite de caracter”. Mai clar nu se poate.
