Cititorii nostri trebuie să înţeleagă că aceste editoriale ale mele, când politice, când de cultură, nu sunt decât nişte eseuri despre… politică și cultură, adică vorbe despre istoria recentă a noastră, ale unuia care n-are „interese” şi care, echidistant fiind, caută să înțeleagă mai mult cauzele efectelor vizibile ale vieţii noastre de fiecare zi. Aşadar, vedem/citim/aflăm, în fiecare zi, de multă vreme, pe fluxuri de ştiri externe şi de-ale noastre, cum fundamentalişti din diverse grupări, extremişti, decapitează victime apoi expun capul ca avertisment pentru restul lumii. Atrocitățile fundamentalist-islamice sunt notorii. Ne surprinde însă solicitarea unora de „înţelegere şi iertare” pentru victime „din greşeală”. Există peste tot în lume şi fundamentalişti creştini care interpretează Biblia, fără s-o fi citit, în notă proprie. (Ne)Credinţa lor merge mână în mână cu intoleranţa faţă de alte grupuri religioase şi civile (alte partide, organizaţii civice, etc.) cel mai des manifestându-şi aversiunea faţă de cei care nu sunt „de-ai lor”, instituțiile statului, cetăţenii ,,neînregimentaţi”. Ei cred cu tărie în pericolul reprezentat de democraţia normal modernă şi se autointitulează drept adevărata elită creştină salvatoare a lumii.
În istoria creştinătăţii, întodeauna, au fost şi continuă să existe mişcări fanatice, dar acestea sunt manifestări absolut periferice. În urmă cu ceva vreme, se pare că, în România s-a coagulat, din lipsa de experienţă în materie de democraţie, un fanatism politic ajuns în faza de a deveni problema fundamentală a pluripartitismului, a vieţii politice în general. N-aş scrie aceste rânduri dacă această manifestare „de masă” a politicii de la noi n-ar semăna întocmai cu ceea ce se întâmpla pe vremea celebrei Ana Pauker, poreclită şi „Stalin în fustă”, personaj care a radicalizat până la cruzime extremă modul de a face politică pentru a-şi putea îndeplini ţelurile. Se ştie de facţiunile PCR (comuniştii aflaţi în închisorile din România, sub conducerea lui Gheorghiu Dej şi comuniştii de la Moscova, în frunte cu Ana Pauker) şi de prigoana acestora asupra statului şi poporului român, prigoană care a culminat cu aducerea comunismului rusesc şi a colectivizării, tot pe model rusesc. Acum radicalizarea politică devine, pe zi ce trece, la fel de acută ca pe vremea de tristă amintire despre care am amintit în paragraful de mai sus. Se vorbește în termeni duri, parcă am fi în epoca aceea a „duşmanilor de clasă” (burghezia- capitalistă şi clasa muncitoare-comunistă), cand nu ar trebui să fie decât o luptă politică între partide și doctrine, în interesul ŢĂRII şi POPORULUI. Ori poate nu ştim noi ce sistem politic există acum în România și cu ce sistem politic s-ar vrea schimbarea… La noi, de-o vreme, totul s-a radicalizat/paukerizat, parcă, făcând pași mari spre fundamentalismul Islamic, noi creştinii!
***
Dan Voiculescu: Da. Asta e marea problemă. Eu sunt de stânga şi conduc un partid de Centru-Dreapta. Din ’91 explic chestiunea asta şi nu reuşesc să mă fac înţeles. Interesul Stângii este ca Dreapta să funcţioneze. Pentru că noi, Stânga, ne propunem să distribuim valoarea adăugată. Să distribuim oamenilor, şcoli, spitale, prosperitatea creată de un sistem capitalist. De unde să distribuim această plus valoare, dacă valoarea adăugată nu există? Cine o face? Capitaliştii trebuie să o facă. Dacă noi îi privim pe capitalişti drept motoare ale dezvoltării şi formatori de valoare adăugată, pe care statul are dreptul să vină să o impoziteze, lucrurile funcţionează. Eu sunt de Stânga şi sunt capitalist. De aceea sunt „Capitalistul roşu”. Sigur, la prima vedere, nu seamănă, nu se potriveşte. (Ad. 08 nov. 2010)
