Voltaire: Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire.
Undeva, cineva, nu mai ştiu cine, zice că Geniul lui Goya aduce lumii urâtul… El, Goya, prezintă o lume urâtă, care, privită, devine şi mai urâtă. De aceea cred că e singurul geniu care te face să-ţi fie frică de tine însuţi. Goya e geniul care a învins mai târziu, abia după ce ne-a spus că ,,somnul raţiunii naşte monştri”. Nu-mi mai amintesc nici cine a scris cartea “Despre somn şi vise”, pe care am citit-o demult, pe vremea lui Ceauşescu, în tinereţea mea, atunci când nu prea era voie să citeşti aşa ceva. M-au făcut să abordez subiectul, somn şi vise, unele vorbe zise de actorul Mitică Popescu în legătură cu Periprava, de care mi-am amintit acum. ,,Foamea era îngrozitoare… cel mai bine mâncam în vis.” Teribilă exprimare a unui adevăr valabil, în România, de-o istorie întreagă. În fiecare zi, cineva, din poporul român, spune poporului român câte un adevăr teribil, dar nu dă, El, Domnul să ne înţelepţim, adică să recunoaştem.
Da, în România foarte mulţi români se satură (de mâncare) doar în vis. Da, România nu e ,,Grădina Maicii Domnului”, cum zicea Papa (nu mai ştiu care). Da, zic eu, e un Iad, pe locul doi, după Siria, ca migraţie, şi migraţiile nu se fac de fericire, pe locuri codaşe în orice clasamente am face ori se fac.
,,La ţară”, adică în mediul rural, trăieşte jumătate din populaţia României. Aici, ,,la ţară”, avem, de o parte, locuitori ai satelor (primari, consilieri, alţi funcţionari bugetari şi micii “capitalişti rurali” – buticarii, cârciumarii) care-o duc bine. Apoi avem, de cealaltă parte, ce-a mai rămas din clasa muncitoare, plecată de la ţară la oraş, pe vremuri, şi întoarsă, acum, în aste vremuri, pensionari care încearcă să mai facă ceva să supravieţuiască, să-şi completeze amărâta de pensie, şi ce a mai rămas din “ţărănimea muncitoare”, care abia de se mai ţine pe pământ de lipsuri şi bătrâneţe. Ţăranul român nu mai există!
Ar mai fi amintirile celor rămaşi la oraş despre casele rămase pustii în satele lor, mergând spre o totală pustiire într-o linişte dureroasă. ,,Toţi e pentru ei, maică”, e zicala preferată a omului simplu, dacă-l întrebi cum o duce. Adică s-au schimbat legile firii, singura raţiune de a fi e ,,cine poate oase (ciolanul) roade, cine nu… moare de foame”. E incredibil că o jumătate de ţară rabdă de foame, moare de foame, ascunzând asta din mândria umană de a nu-l şti cineva că suferă, că n-are, cum i-a scăpat unui vecin, ,,nici în ce să-nting n-am”… dacă i-aţi fi văzut ochii v-aţi fi cutremurat, iar noi, cei aleşi, să nu gândim o clipă că există oameni care mor de foame, mor cu zile!. Ce e în sufletul lor, obosit de suferinţă? Somn şi vise.
Dar cine mai are timp de suflet? Fugim tot timpul de ceva (de ce fugim sau de cine?) ca să ajungem undeva. Unde? Nicăieri. Ne mai rămăseseră bisericile dar, ele se înmulţesc şi credincioşii se împuţinează mereu. Nu mai avem timp nici pentru credinţa care ne-ar putea salva (ne închinăm cu cruci făcute în grabă şi spunem “Tatăl nostru” nici pe jumătate). Ne găsim, ca oameni, la limita dintre somn şi veghe, dintre realitate şi relaxare. Realitatea induce în creier imagini şi gânduri, preluate deformat din starea de veghe, iar creierul le prelucrează. Nu poţi visa ce nu ştii că există. De asta visele sunt vizuale. Bunăstarea, care are culoare, miros şi gust, nu se mai visează. Visăm doar în alb-negru.
,,Somnul raţiunii naşte monştri” e, cum spuneam, un citat din Francisco Goya. Ştia el, Goya, de suferinţele poporului român? Că românii nu mai ştiu cât suferă!
