În zilele din urmă observăm cu toţii o brambureală generală în spaţiul politic românesc, spaţiu în care intră „oamenii de stat” şi „poporul”, urmare firească a întâmplărilor anterioare recente, deloc „întâmplătoare”, despre care am tot scris la timp: şocul alegerilor din decembrie, cu consecinţe dure, „coaliţia”, cea mai cinică, scuze, „curvă politică” emanată de democraţia românească, Pandemia mondială, care a vlăguit Poporul, Ţara şi Statul, vlăguite deja de tâmpele politici şi guvernări anterioare, care n-au profitat de vizita, unicat în lume, a PAPEI în „Grădina Maicii Domnului”, şi de „programul de guvernare” lăsat politicienilor noştri de acesta, dezorientarea PSD, şi a Guvernului Dăncilă, deja percepuţi că nu prea stau bine la capitolul „ştiinţa conducerii” unei ţări. Însă, când un partid-stat, care se bate în draci cu „statul paralel”, ajunge să susțină apologetic, ca şi urmaşii lor, „Marea Coaliţie”, că „n-am fi nimic dacă n-ar fi partidul” (vorba poetei comuniste: partidul e-n toate/ e-n cele ce sunt/ …), şi că, scuze, caută intelectuali „de stânga, sau de dreapta” să iese din „harhat” (vorba fiicei mele), e lată rău, şi totul e pe cale să se ducă pe apa sâmbetei, dacă nu s-a dus deja.
E ca-n „Orele astral ale omenirii”, dar şi ca-n ştirea aceea, cum că, „Asociația Inițiativa pentru Fericire va lansa primul Institut pentru Fericire din Sud-Estul Europei. Acesta, institutul, își va desfășura activitatea în str. Avrig, nr. 2, România, cea mai nefericită țară din Uniunea Europeană”, ori ca-n „bancurile” deşănţat propagandistice, care-i dau clasă lui Jdanov, sau Himler (știți cine sunt, nu?), clamate de „suspecţii de multe, …”, doamna ciocioacă, dl. simion, d-nii „jurnalişti” x, y, z. Asta e semn că suntem deştepţi, dar nu şi intelectuali. Căci Intelectualul în România e un personaj tragic, care nu prea mai e, asemeni Ţăranului, rătăciţi de către Dumnezeu, între Condiţia umană şi Globalizare, pierzându-şi, în UE, identitatea, ca vaşnic reprezentant al valorii ideilor poporului său, fiind incapabil să producă profit ţării sale. Nu mai există meseria de intelectual. Intelectualul „fardat” nu e o meserie decât în cazul veşnicului politician de profesie, trăitor perpetuu pe spatele altora (comunistul Lenin, socialistul Hitler sau comunist-socialistul şi „capitalistul de cumetrie” Iliescu). Acum intelectualul e bun doar să dea din gură, devenind „clănţău”, „mitralieră politică”, deşi este definit drept persoana cu „studii mari”, universitare, doctorate, sau care exercită o meserie intelectuală, o persoană cu un banal nivel cultural-științific, a cărei vagă şi singură îndeletnicire comportă în mod esenţial o activitate ne-spirituală, în niciun caz una manuală, şi nu în domeniul literaturii, artei, economiei sau științei, deşi e „doctor” în toate. Dispunând de închipuită capacitate de analiză, sinteză și abstractizare, el ar trebui să cerceteze idei, fenomene socio-politice, și să ajungă la concluzii care pot, nu uneori, ci mai mereu, influenţa structura şi evoluţia societăţii. Istoric, definiţia intelectualului este însă una socio-politică şi culturală, om de litere, artist, sau om de știință care, mereu sprijinindu-se pe cunoașterea sa, resimte datoria morală de a se angaja și în viața publică prin opinii ferme, elaborarea de teorii, ori printr-o participare directă în poziții în guvern sau administrație, amestecându-se în treburi care nu-l privesc. Intelectualii au putut avea în istorie aptitudini şi atitudini surprinzătoare, care au mers de la critica radicală, sau acomodarea neutră, până la pactizarea totală cu unele regimuri totalitare, fiind percepuţi totuşi ca voci ale poporului. Diploma universitară conferă automat statutul teoretic de intelectual, şi o poziţie în ierarhia socială, dar nu mai sugerează valoarea teoretică a posesorului care, acum, e dată de poziţia politică sau contul bancar. Adică diş sau ab, sau x, y, z, sunt mai intelectuali decât Neagu Djuvara sau Andrei Pleşu, sau Eugen Simion, sau… .
Noţiunea de intelectual s-a disipat prin înlocuirea valorilor cu nonvalorile, şi prin accesul facil la ele, de unde expresiile „te dai intelectual” ori „faci pe desteptul”, deci, te dai, faci, dar nu eşti intelectual.
Aşa, la români, totul se duce pe Apa Sâmbetei. În mitologia românească, Apa Sâmbetei este numele dat „Oceanului Mondial”, care cuprinde întregul Pământ, unde lumea este împărţită în tărâmul acesta şi tărâmul celălalt şi, ce ajunge pe Apa Sâmbetei este pierdut pentru totdeauna. Altfel spus, intelectualii, în noua lor existenţă ca „breaslă”, visează cai verzi pe pereţi, aici, unde se cred buricul pământului. Toate regimurile sunt obsedate de intelectuali, iar prezenţa şi impactul lor în viaţa publică este o problemă, deşi rolul în societate este destul de redus, ei nu sunt „o clasă” (clasa muncitoare, țărănimea şi intelectualitatea din comunism), iar capacitatea de a influenţa şi orienta deciziile cu impact social rămâne extrem de mică. Principala percepţie a intelectualului a ajuns să fie aceea de a se plasa social-politic, pentru contra, fapt ce îi dă alt statut. Dar noţiunea de intelectual, echivalent al valorii, formatorul culturii şi ştiinţelor române, creatorul culturii umaniste, furnizorul ideologiei statului naţional, identificat cu destinul istoric al ţării, e acum micul intelectual, funcţionar tehnic, adică un intelectualul de duzină. Până la urmă prestigiul ambilor e iluzoriu, iar puterea lor, una simbolică, pentru că astea sunt timpurile şi, vorba cronicarului, oamenii sunt sub timpuri…
