Acum 5 ani, adică pe 10 martie 2016, scriam în „RAITĂ PRIN VIAŢĂ. Despre noi – gata, a început circul… alegerilor”, că gata, începe balamucul. La noi, alegerile abia s-au terminat şi, gata, a început balamucul, ca şi când alegerile încă nu s-au terminat. De ce? Fiindcă acum 5 ani veni CCR şi deschise guriţa ei de oracol pe care-i ieşi porumbelul: hoţii şi bandiţii (era să zic vardiştii, pen` că, vorba lui Petroff, sindicalistul, ce diferență e între hoţi şi bandiţi?) nu mai pot fi judecaţi şi condamnaţi pe „sprijinul tehnic” al SRI, ca şi când hoţii şi bandiţii n-ar fi ai noştri, ai statului român, iar SRI ar fi al unui Stat galactic. Porumbelul (CCR – organul suprem al unuia din stâlpii democraţiei unui stat, Justiţia) fâlfâi la timp din aripioare ca să dea o gură de aer parlamentarilor, care se surmenaseră întru apărarea alor lor (a hoţilor şi bandiţilor/vardiştilor).
Fu un semn că ditamai Sistemul, creat de noile partide postcomuniste, cu toţi „infiltraţii” peste tot, au câştigat, dar eu n-o să înţeleg şi să mă pici cu ceară cum de Statul îşi dă cu stângu (justiţia) în dreptu (parlament) în aşa hal. Adică eu, Stat, văd şi aud cu ochii şi urechile mele (SRI, etc.), şi vin şi spun cu gura mea (CCR gură de aur – nu AUR, partidul) că, gata, ăla de m-a furat pe mine, Stat, nu e vinovat fiindcă l-am auzit şi văzut eu, Stat, cu ochii şi urechile mele date de mine.
Nebunie curată care l-a costat, şi îl va costa pe tovarăşu Stat brambureala generală din ţara asta a legii şi fărădelegii, în care nimeni nu înţelege cum de oamenii care fură, de când se scoală şi până se culcă, şi invers, nu pățesc nimic, că-i apără Statul în care Legea apără Fărădelegea, Stat pentru care nu mai există poporul român, economia românească, relaţiile europene şi euroatlantice. De fapt el, Statul, este reprezentantul tipic pentru România de azi, invadată de oameni de mâna a treia şi a patra, care, în mod normal nu ar fi ajuns niciodată în posturile/ posturile (funcţiile) în care se află, dacă n-ar fi fost partidele postcomuniste, în care se intra pe capete, fără a răspunde la întrebarea, pusă doar în presă, alt stâlp al democraţiei, ca slogan, „ce-ai făcut în ultimii cinci ani?”.
Era o vreme, în ţara asta, când oamenii se priveau cu admiraţie, cu plăcere, şi cu respect, când vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit, când copiii tăi mergeau la şcoală în uniformă, când abia aşteptai să te angajezi undeva, să munceşti, să te aşezi la casa ta, să îţi întemeiezi o familie, să ai copiii tăi, şi viaţa ta, când te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc relaxant, când nu mureai pentru grija zilei de mâine, când Statul nu te jecmănea prin taxe şi impozite câte nu poţi duce (de unde să poţi duce dacă n-ai de unde şi unde să munceşti, iar dacă-ţi faci singur de muncă, Statul te belește???)… astăzi, în ţara asta, multe nu mai sunt cum au fost, sau am fi vrut să fie, sau ar trebui să fie. Nu sunt „nostalgic”, dar fac comparaţii între Iad şi Rai, adică între Comunismul care-o luase razna, şi Capitalismul de cumetrie făcut de Iliescu cu comuniştii de mâna a treia și cu vaşnicii urmaşi ai lor. Ce va fi mâine? Văzând ce e azi, nu ştiu. De un lucru sunt însă sigur, vorba lui Eminescu: „românii, neamul nevoii”.
Notă: de mâine voi veni cu lucruri concrete, cu aberații româneşti de secol XXI care fac viaţa un Iad la 95% din populaţie, şi un Rai la 5% din aceasta. Cinism!
Aşa că, vorba lui Mark Twain: Fă-ţi planuri de viitor, pentru că viitorul este locul în care îţi vei petrece tot restul vieţii. Căci, zic eu, „Destinul” nu depinde de oarece întâmplare, ci de alegere, despre care vorbeam la început.
