„Românul, neamul nevoii” (M. Eminescu)
Să nu vă revolte sinceritatea ziselor mele că, poate, mai greşesc și eu. Scriu cărţi şi scriu la ziare de-o viaţă, şi n-am fost „băgat” în niciun partid, nici al proștilor, aşa că nu mi-a picat bine ca, tocmai când citam din Eminescu, vorbeam logic despre cum ar trebui să fie, să mi se spună că „sunt vândut ieftin”! Iar unii, foarte puțini, să se tragă de șireturi cu mine pentru un metru cub de apă pe care, deși l-a consumat, n-ar trebui să-l plătească, zice el, și pentru asta trebuie să modific o lege, să-ntreb pe vecinul lui cum să schimb legea asta. Asta m-a şocat şi mă face să revin asupra unor scrieri ale mele despre psihologia mulţimii (mai mici sau mai mari, uneori compusă din 2-3 foști directori sau președinți (de asociații de proprietari, în care trăiesc, ca mulțimi, 30-40% din românii din România), care nu trebuie confundată cu poporul (care are/ar avea întotdeauna dreptate).
Atât cât mă pricep eu, din studiu şi din munca de-o viaţă cu omul şi pentru oameni (ca dascăl, făcător de cărţi și ziare, şef al unor instituţii esenţiale), declicul cumpătării umane s-a produs în comunism, când la baza societăţii erau cele două „forţe” – ţărănimea şi clasa muncitoare, intelectualii fiind trecuţi pe linie moartă, când, pentru a întări clasa muncitoare, au fost aduşi masiv în oraşe fiii de ţărani la şcolile profesionale, mulţi din ei uitând de cei şapte ani de acasă în clipa în care au văzut că-şi pot face necesităţile în casă, s-a accentuat în aşa zisul capitalism, când, tot ei, au devenit proprietari a patru pereţi, dar şi masă de manevră a noilor şefi ai capitalismului de cumetrie, rămas un comunism cu faţă umană, nemaiîntâlnit în lume, principiul că, scuze, ce dacă fac în casă, de ce-mi iei bani pe apa trasă, că n-o trag, eu fac în sticlă.
Să nu credeți că exagerez, am cazuri reale din noua experiență de „Președinte de asociație” care lucrează pentru 300 de familii. Eu cred că pentru a percepe „starea nației” în plin secol XXI, sociologii și politicienii ar trebui să consulte asociațiile de proprietari din țară, și-abia după aia să-și facă planuri și să ia măsuri. Particularitatea care agravează starea naţiei e că, dacă pentru invazia de „orăşeni” şi comportamentul fizic, neadecvat în noile locaţii, se poate folosi vidanja salubrităţii (v-o spun în cunoştinţă de cauză fiindcă m-a pus dracu să „mă fac preşedinte de asociaţie de proprietari” acum, la bătrâneţe), pentru salubrizarea morală a „mulţimilor politice” (psd-işti, liberali, etc.) şi ale fanaticilor susţinători în schimbul a ceva, în raport de „nivel” (2 kg de zahăr, ulei și făină – o spun tot în cunoștință de cauză -, o „foncţie” mai mică sau mai mare, o pensie specială, sau o lege cu dedicaţie… ehe, câte ştiu!) nu ştiu ce fel de „vidanjă” putem folosi şi, mai ales, nu ştiu cine-o poate folosi, atâta timp cât mulţimile, nu poporul, sunt împărțite în două, spre suferinţa unora doar, fiindcă aşa le-a cântat lor cucul, sau aşa le-au ursit ursitoarele la naştere. Prostie şi prostire generală, asta e viața noastră de azi.
Despre „balamucul politic” la zi nu am azi decât să-l citez pe Argetoianu care, după un lung sejur în Apus, zicea: „La înapoierea mea din Italia am găsit la Bucureşti o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjurau oamenii unii pe alţii, de dimineaţa până seara. Şi dacă ar fi fost numai atât! Dar pe lângă nebuni mai erau şi pungaşi!”.
În toată țara e la fel ca-n București azi, cu precizarea că nebunia, înjurăturile și pungășiile au cuprins și „clasa de jos”, compusă din veniții la oraș(e) să-și facă necesitățile în casă, și să nu plătească, treaba președintelui. Cât despre putere și opoziție, adică despre „marii noștri oameni politici ai marilor partide”, n-am a zice decât atât:
– dacă pnl n-a regizat balamucul alegerilor e un partid pierdut, având soarta pnțcd
– ar trebui să se uite la mult huliții usr-iști, care se ceartă în familie, în sufragerie…
– psd face ce știe: „mult zgomot pentru nimic(uri)”, vorba Marelui W.
– aur se poartă ca o „șoșoacă în pantaloni” cu șlițul deschis…
– singurii care sunt cu capul pe umeri, păstrându-și orgoliul și chibzuința, nu „pas cu pas”, ci permanent, sunt udmr-iștii, care-au ieșit din „troaca/trocul politic în interes propriu, interes pe care, când va veni timpul îl vor deconta naivii pnl-iști.
