După ce s-a făcut Lumină, văzând că e prea multă linişte pe Pământ, Dumnezeu a creat Omul. Atât I-a trebuit, că uite ce-a ieşit!… Fiecare om, cu adevărul său. Câţi oameni, atâtea adevăruri. Fiecare om este al cuiva. Zicem, eu sunt fiul părinţilor mei, sau, noi, oamenii, suntem fiii Lui. Mai nou, omul este al lui cutare… Omenirea, că de ea vorbim, ne cuprinde pe toţi, devenind Adevăr/Realitate. Despre Condiţia umană, care este esenţa acestui adevăr, adică despre umanitate/umanism, vorbim ca despre ceva care defineşte/diferenţiază.
Peste tot, pe Pământ/Natură, omul este o fiinţă socială, aşa i-a fost dat, care munceşte, munca l-a făcut, iar rezultatul muncii lui se distribuie după reguli. Aici se rupe prima verigă, în neguvernabila Românie. Munca şi rezultatul ei nu se mai distribuie după reguli, ci după nereguli care ţin aproape de sfera penalului, având în vedere amploarea şi influenţa asupra Condiţiei umane. Ce ne spune media de ani de zile, încât au văzut şi nu au luat măsuri guvernanţii, e strigător la cer şi tragic. În condiţiile în care oamenii mor de foame sau de boli şi, unii, îşi pun/li se pun salarii cu cinci cifre, în euro, pe lună. Eu cred că doar dintr-un asemenea salariu lunar s-ar putea achita pensiile, tot lunar, la toţi consătenii mei din Măceşu de Sus. Nu voi pricepe în vecii vecilor de ce au făcut politicienii această crasă discriminare. Ce-or fi făcut şi ce mai pot face după pensionare cei din justiţie, poliție, aero, curtea de conturi, etc.?
Un editorial e un fel de sucire şi răsucire a vorbelor. Cum să vorbeşti, într-un editorial, despre condiţia umană? Până la urmă, cred că va fi interesant, pentru că vom vorbi despre noi şi despre cei de care depinde viaţa noastră, dată de Dumnezeu s-o trăim, nu să ne fie batjocorită. Nu greşesc dacă afirm că principala caracteristică a Condiţiei umane este tragismul, adică spaţiul acela nedefinit dintre fiinţă, ca existenţă reală, şi suflet, ca existenţă ireală/spirituală. În Istorie, Omul a fost şi este o fiinţă tragică. Oare ce simte un om care nu are unde să doarmă şi ce să mănânce? Azi noapte am văzut unu pe banca dintre Teatrul Naţional şi Universitate. Cu tot zgomotul/tămbălăul media, peste Ţară s-a lăsat o linişte suspectă, că-ţi vine să-ţi iei câmpii. E un semn al disperării fără speranţe, al resemnării. Căci, de unde speranţe? Guvernanţii se joacă, Opoziţia „joacă”, nici ea nu ştie ce… Putere şi Opoziţie, bieţi actori pe scenele politice şi pe sticlă, făcând glumiţe proaste şi legi şi mai proaste, cum vedeţi/citiţi. Pe subiecte de interes(e) şi de rating, analiştii nu-şi mai ascund partizanatul. Că tot vorbim de legi, s-au dat legile brânzei, ţuicii, vinului, a apei de ploaie (pe care-o plătim la întreţinere), dar nu s-au dat două legi esenţiale: Legea Ţăranului Român şi a Pământului Românesc şi Legea Condiţiei Umane.
De când ne-am născut şi până azi (cei care mai trăim, că unii s-au dus… vie amintirea lor) tragem o raită prin viaţă fără să înţelegem ce ni se întâmplă, de unde ni se trage, cum se zice. N-o s-o luăm de la-nceputuri, ci, de undeva mai aproape de noi. Deci, până în ′89, erau de vină, pentru cum o ducem, doar Ceauşescu şi comuniştii. După, în primii 5-10 ani, greaua moştenire. Apoi, greaua moştenire după guvernările PDSR-PSD, CDR, PDL-PSD-PNL, PDL. Au trecut, prin viaţa/soarta noastră, atâtea iniţiale, că-ţi vine lehamite, dar n-avem ce face, am fost şi suntem la mila lor. Şi ce poţi să pui în loc decât urmaşii urmaşilor? (Căpitane, nu fi trist…). Probabil trăim visul comunist despre RAI, unde, vorba lui Călinescu, îngerii n-au puţă).
„Domnilor, Condiţia Umană. Spuneţi-mi cum stăm cu ea, apoi vorbim”, îmi zicea directorul liceului la care eram elev. Cum stăm ? Stăm rău de tot. Ne-am câinit şi nu ştiu unde vom ajunge.
EDITORIAL – MIHAI MĂCEŞ
