Peste 10 zile, adică pe 23 august, semnatarul editorialului de la pagina 7, sărbătoreşte, vorba vine, câteva moment importante. Primul ar fi acela că editorialistul s-a născut în această zi, acum nu ştiu câţi ani (ba ştiu, dar nu spun). Altul ar fi că, până în ’89, timp de 41 de ani, 23 August a fost celebrată drept Ziua Naţională a României. Însă ziua de 23 august 1944 va rămâne o dată de controversă veşnică în istoria noastră, asemeni lui 22 decembrie 1989. Timp de peste patru decenii, până la căderea regimului comunist, 23 august a fost marcat cu parade militare, steaguri şi spectacole grandioase, ţinute pe stadioanele ţării. Astăzi, pentru români, această dată şi-a pierdut semnificaţia. Nici manualele de istorie nu mai reţin că, în urmă cu 63 de ani, ţara s-a aflat într-un moment de răscruce. Avem – pentru acest moment, 23 august 1944 – două variante de istorie, cea a Regelui Mihai şi cea a Mareşalului Ion Antonescu. Certe sunt următoarele fapte:
Pe 23 august 1944, pentru a evita un război pe teritoriul României, Regele Mihai a lansat lovitura de stat împotriva Guvernului Antonescu, trecând de partea aliaţilor. Ca rezultat, Regele Mihai a scurtat al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind salvate vieţile a sute de mii de persoane. A permis totodată creşterea vitezei cu care avansa Armata Roşie în România şi a oferit, în acelaşi timp, Armatei Române posibilitatea de a elibera ţara de ocupaţia germană.
Dar 23 august 1944 a însemnat pentru România şi nenorocirea intrării ţării în sfera de influenţă a URSS, cu urmările ştiute. Pe plan militar, istoricii afirmă că lovitura de stat de la 23 august a fost la fel de dezastruoasă ca şi înfrângerea de la Stalingrad. Armata Română a fost imobilizată, supusă total controlului sovietic. La putere era înscăunat un guvern format de noua coaliţie Blocul Naţional Democratic, din care făceau parte ţărăniştii, liberalii, social-democraţii şi comuniştii, adică exact cei ce ne conduc şi acum. Asta ne face să ne întrebăm cine conduce de fapt România. Avem şi amănunte bizare, care încâlcesc mai rău drumul spre adevăr, părând că acesta, în istorie, trece prin interese personale. Iată câteva: Regele Mihai: ,,Antonescu nu m-a respectat şi, practic, m-a ignorat. Dar a făcut un lucru bun – i-a permis mamei să se întoarcă la Bucureşti şi i-a acordat titlul de <regină-mamă>. La discuţiile privind armistiţiul, între delegaţia română, condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, şi cea sovietică, avându-l în frunte pe V. Molotov, Pătrăşcanu l-a întrebat pe oficialul sovietic care este motivul pentru care condiţiile impuse sunt atât de dure, când Ion Antonescu avea condiţii mai bune. Cu duritatea recunoscută, diplomatul pumnului în masă a dat un răspuns care nu mai lăsa loc de niciun comentariu: „Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentaţi pe nimeni.” După încheierea războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai înaltă decoraţie sovietică. Am preferat să scriu despre trecutul din viitorul imediat spre a evita să mă pronunţ asupra prezentului cu gust amar, din care n-am înţeles, zilele astea, nimic, decât, poate, faptul că istoria se repetă şi, că totul, inclusiv ,,condiţia umană”, stă sub semnul conştiinţei, despre care scriam în editorialul precedent. Ce să vorbeşti şi ce să taci, când ştii că nimeni nu scapă viu din viaţă?
EDITORIAL – MIHAI MĂCEŞ
