Tot căutând să desluşesc misterul ,,politicii ca fapt de viaţă”, am scris în multe editoriale cum că ea e „o curvă a istoriei”, că e „o caracatiţă-la piovra”, sau „ţiganiadă” modernă. Însăilând în minte editorialul de azi, nu ştiu de ce mi-a venit să fredonez, afonul de mine, o melodie cu versuri ciudate, pe care-o îngânam, cu voce tare, în unele nopţi ale tinereţii noastre, câţiva scriitori ai anilor ‘8o, pe drumul dintre cârciumă şi case: „… Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen. Şi pentru că nu se rupea, au mai chemat un elefant. Doi elefanţi se legănau pe o pânză de …”. Cella Serghei a scris „Pânza de păianjen”, ca roman de dragoste, iar prin 2018 era în vogă un film/emisiune pentru copii cu tema asta. Nu fac acum istoricul versurilor, dar nu mă pot stăpâni să nu mă întreb de unde şi de ce le veniseră în cap la câtiva scriitori ,,piliţi”, noaptea, ca o „eliberare” comică de stresul de a fi scriitor în acele vremuri dominate de cea mai descreierată politică din istorie. Cred că, instinctiv, au realizat că peste viaţa lor de atunci, ca o pânză de păianjen, e politica. Tot ca o pânză de păianjen e politica şi-n zilele de azi, ale democraţiei superbe, ideale teoretic, dar ucigătoare a omenirii în practică.
La noi, unde nu mai sunt „codrii verzi de brad” (ştiţi de ce), dar e „multă jale-n case” (ştiţi de ce), un elefant, PDSR-PSD, s-a legănat, mai tot timpul de după ’90, pe „pânza de păianjen” a politicii, pândind, ca un păianjen nesătul, să le cadă-n plasă/pânză, prada, adică ţara. Acum, doi elefanţi, PSD şi PNL, se leagănă pe pânza de păianjen, şi se bat, ca veritabili păienjeni nesătui, pe prada care trebuie să le cadă-n plasă/pânză curând. Însă, la criza morală care bântuie politica noastră, iată că, fiind în rândul lumii, ne pomenirăm cu alte crize mondiale, cea economică, pe care ne-o accentuăm singuri, ca nebunii, şi cea a „corona V”, de care nu mai scapă cine poate, ci doar cine vrea Domnul (a ajuns şi la Vatican-Casa Domnului de pe Pamânt), care şi-a cam ridicat mâinile de pe noi, văzând pe ce pânză de păianjen ne legănăm.
Cu cât „ceasul rău”/alegerile, de toate felurile, s-apropie, tărăboiul ia amploare, ca-n poemul cu „ceata lui piţigoi”, dai într-unu, ţipă doi… şi dăi şi luptă, şi luptă, cu toate armele din dotare, minciuni, delaţiuni, d-na x sau d-na y, DNA, ccr, avocatul poporului şi alţi „advocaţi” de partid sau „din oficiu”, presa de partid(e), ori independentă, nebuneală curată de teribil an douăzeci douăzeci, ce mai încolo ori încoace. Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, au dreptate toţi (ca-n filmele cu indieni), deşi n-au dreptate niciunii, din simplul motiv că au uitat de cine şi pentru cine vor fi aleşi. Dar nu e prima oară când uită asta, de unde şi zicala: „pleac-ai noştri, vin ai voştri, noi rămânem tot ca proştii”. Aşa că accept toate astea, posibile doar în originala noastră democraţie. Ceea ce mă irită însă cel mai mult e „scoaterea în faţă a prostiei cu ştaif”, colorată şi poleită cu zâmbete cinice. Şi, ce nu pricep, să mă tai, e cum de-am ajuns noi, urmaşii haiducilor, care luau de la bogaţi să de la săraci, să ieşim la drumu mare pentru a-i apăra pe bogaţii care fură de la săraci. Punctum!
