Sper să nu mă dea în judecată Vlad Dobrescu pe motiv de copyright pentru că i-am folosit numele primului album în titlul acestui (să-i zicem, cu mare indulgență) articol dar… în sfârșit vine prima victorie a Interului în Champions. După 4 înfrângeri… (două sezonul trecut, două sezonul acesta)
Greu, chinuit, după un meci plictisitor, din punctul meu de vedere, animat abia de eliminarea copilărească a lui Bastoni.
Dacă e să vedem jumătatea goală a paharului, atacul a scârțâit rău de tot. Dacă e să vedem jumătatea plină, apărarea nu s-a mai „împușcat singură în picior”.
Un alt aspect plăcut a fost să vedem că Peppo Martinez și-a lăsat gafele în vestiar și a luat cu el, în poartă, doar paradele spectaculoase.
Noua tactică a sezonului?
După meciurile din începutul acesta de sezon am impresia că jucătorii au fost primiți de Chivu la întoarcerea din vacanța de vară și au avut o discuție de genul:
– „Băieți, uitați care e treaba: avem un lot competitiv, suntem campioni și câștigători ai Cupei. Lumea o să se plictisească, n-o să se uite nimeni la Serie A dacă o să defilăm nonșalant prin campionat. Eu propun să jucăm așa: dăm un avantaj adversarului, fie pe tabelă, fie numeric, pe teren, apoi întoarcem rezultatul și câștigăm cum am fi făcut oricum. Ce ziceți? Sunteți de acord?”
– „Da, Mister. Dar cam cât să le dăm avantaj?”
– „Unu, două goluri. Nu mai mult, să nu întindem coarda.”
– „OK, Mister.”
– „Bine, nu chiar în fiecare meci, dar în majoritatea”.
– „Am înțeles.”
Glumesc, evident. Chivu e un antrenor serios. Spre deosebire de mine, care nu sunt nici antrenor. Nu mai sunt nici măcar la Football Manager.
În altă ordine de idei, ultima dată când am scris, din grabă, am uitat să dau și predicțiile de Champions ale Interului. La momentul respectiv eram convins că ai mei ar fi terminat în primele 8 în grupă și ultimele 8 din competiție. Acum, prima parte e mai mult un vis în timp ce ultima e încă posibilă însă cu ceva mai multe sacrificii.
Dar nu e Inter, dacă nu avem, pe undeva, și un strop de chinuială.
#amala
