Din Roma, Petre COJOCARU
Să tot fie vreo 13-14 ani de când mergeam pentru prima oară la Salcia, localitate în care, de zeci de ani, în noaptea de dinaintea Joimarilor, sătenii își aduc aminte de morții lor într-un mod aproape unic: focuri mari, făcute în puterea nopții, la care sufletele celor dragi, plecați din această lume, să vină să se încălzească.
I-am propus colegei mele Ana să îi scriu de departe, cum aș trăi eu acum această noapte, pe care acum mulți ani am simțit-o ca un ritual emoționant, ca o noapte în care între oamenii de pe pământ și cei transformați în spirite se creează niște punți nemaiîntâlnite.
Ca să ajungi din Craiova la Salcia, sat ce aparține de comuna Argetoaia, ai nevoie de circa 40 de minute, poate chiar jumătate de oră, ținând cont că se pleca, în general, pe la ora trei și jumătate-patru.
Nu am chef de vorbă și prefer să privesc în noapte, pe geam, umbrele caselor care se desfășoară în mod bizar în lumina farurilor, pe câmp. Deja în depărtare se văd luminițe lucind, semn că în unele curți oamenii au aprins deja focurile.
Mă uit la telefonul care se încăpățânează să nu mai prindă semnalul. „E bine, îmi spun, și așa acum vorbim doar cu morții”.
La patru și treizeci și cinci de minute intrăm în Salcia și dăm o „raită” pe primele străduțe unde vedem deja mișcare.
Cobor și mă îndrept spre primul foc. „Bună dimineața, de la Craiova, de la ziar sunt. Se poate?”. Îmi pun masca, pentru că suntem totuși încă în plină pandemie. Oamenii mă privesc pierdut dar mă invită bucuroși în curte. „Haideți, intrați, că știm că în fiecare an vin reporteri de la oraș. Acum trebuie să stăm mai depare, că deh, astea-s timpurile”, îmi spune o bătrână, mestecând cu un vătrai mare în focul făcut în curte. „E pentru toți morții noștri, pentru mămica și tăticu meu, pentru socri. Așa e obiceiu’, mumă. Uite, anul trecut nu am mai putut să mergem la cimitir, că de-abia ieșise boala asta. Acuma ne-au lăsat, dar ne-au zis de la primărie să avem grijă la cimitir, să nu stăm apropiați și să purtăm masca”.
Pe uliță încep să se audă bocete ușoare. „Începe lumea să se pregătească, jelesc și aici, jelesc și la cimitir. Io știu, mumă de or mai vrea și morții să ne mai asculte, că prea ne-am făcut răi”, mai spune bătrâna care ține acum în mână un vas cu tămâie.
Ușor, ușor ne îndreptăm spre cimitir. Ici, colo, deja se vede câte o lumânare aprinsă. „Nu mai vine multă lume, că le e frică de virusul ăsta, deși eu cred că la foc nu rezistă. Ce să facem, ne ținem obiceiu’ cum putem, că așa ne-am pomenit”, ne spune tanti Lina, femeia în a cărei curte ne-am oprit inițial.
Încep să se audă și bocetele care sparg liniștea nopții și o inundă cu durere. Mai puternic, mai în surdină, femeile își spun oful la căpătâiul celor dispăruți, apoi le aprind focul. Pe măsură ce trece timpul, focurile se întețesc, iar cimitirul se luminează ca ziua, deși încă este întuneric. „Ai, fata mea, ce au spus la Craiova, ne lasă să mergem la biserică anul ăsta, să luăm și noi lumină? Că anul trecut a fost închis?”, mă întreabă o femeie, văzând aparatul de fotografiat. Îi spun că trebuie să vadă ce au decis preoții din sat.
Mai fac câteva poze după care mă întorc spre mașină. Privesc încă o dată spre cimitirul care ai putea jura că e o torță aprinsă. Dar nu e. Limbile de foc se întind până spre cer. Iar bătrânele își strigă durerea către cei dragi, așa cum o fac de zeci și zeci de ani.
Sursa foto: Centrul Creației Populare Dolj
