Poate nu scriam azi, în plină efervescenţă politică, alegerile parlamentare, dacă nu vedeam pe sticla televiziilor noastre de zi şi noapte, „niste fapte/care m-au scandalizat”. De fapt scenele cu ţărani căraţi cu autobuze în campanile electorale am mai văzut, dar să li se arunce bani (1 leu, acolo, pe asfalt) și ei să-i ridice (de ce nene), şi eu să simt umilinţa la care e supus şi când nu mai există e oripilantă, inumană. Încep acest editorial cu ei pentru că reprezintă jumătate din populaţie şi sunt talpa și sufletul ţării, o importantă categorie de oameni ai muncii, cum zicea Tovarăşul. Țăranul e omul absolut (P. Tuţea), ţăranul e omul suferinţelor şi nefericirilor totale, dacă abordăm existenţa sa în latura filozofică. Dacă gândim ţăranul din punctul de vedere economic, el este cel mai ieftin cetăţean al ţării, nu consumă şi nu fură de la buget, supravieţuieşte, se descurcă aşa cum poate, greu, dar încă există, spre deosebire de orăşeni, care sunt bugetofagii absoluţi (şomaj, compensaţii, salarii de toate felurile, inclusiv nesimţite, unele penale, pensii, etc). Aş vrea să văd şi eu măcar un ţăran primind bonuri de masă, prima de vacanţă, de Crăciun, de Paşte, spor de muncă grea, de noapte, măcar că e cel mai mare donator de voturi la alegeri.
Țăranul, ca ţăranul, în istorie se mai schimbă, nu mai umblă în iţari şi opinci, ca pe Columna lui Traian, umblă în haine rămase de la copiii cei plecaţi în lume (nu ştii ce să simţi când îl vezi pe nea Ion îmbrăcat în pantaloni evazaţi şi cu geacă de firmă, cu „I love you” pe spate, când ară tot cu plugul cu doi boi sau cai. Nu mai doarme pe prispă, ci în casa mică (a mare, casa, se deschide când vin copiii de la oraş să-i vadă ce mai fac, să le aducă medicamente şi să le mângâie sufletul că le-au venit copiii acasă), la televizor, dar tot cu sapa dă din zori şi până la prânz, când, gata, se retrage către sat. Alţi ţărani devin intelectualii sau conducătorii satului. Cunosc un consilier local dintr-un sat, nu spun care, noaptea/ziua, depinde de ture, e paznic şi omul bun la toate la oraş, la o firmă, iar când e liber e consilier în satul lui, putere locală, cum se zice. Blaga zicea că veşnicia s-a născut la sat, dar în marea trecere (tot Blaga), ţăranul s-a schimbat, încât nu mai există decât numeric, prin acei locuitori ai satelor, cum le zic eu, în niciun caz prin ţărani. Țăran, de fapt, vine acum de la ţară, acel loc, altul decat oraşul, în care trăiesc, numai ei ştiu cum, nişte oameni. Când era mică, fiica mea mă întreba dacă noi avem ţară, avem tată, acolo unde sunt maica şi taicu (acum nu mai sunt). Cam asta e țara care reprezintă jumătate de Ţară. Dar ce mai e ţăranul român, mai poate fi el? Păi, nu mai e, că întâi l-au băgat în pământ, apoi i-au dat pământul înapoi, uitând să-i dea şi uneltele şi vitele, și caii. Mai există doar nişte umbre ale lui, un fel de chinuiţi ai nemuririi, pe care istoria nu-i va reţine, şi cărora, acest început de secol european, nu ştiu ce rol le rezervă, dacă o fi şi-o fi să fie… Apoi, dacă prostia va deveni caz penal în Romania, ne vom trezi şi ne vom da seama că ţara e viitorul acestei ţări.. Altfel, totul depinde de cei din capul trebii, de ministrul agriculturii, dar cum să facă ăsta agricultură? Ce poţi să faci? Să îngâni Mioriţa, poate. Dacă o mai știi şi pe-asta, că a uita e omeneşte.
