Povestea din spatele uniformei: Răzvan, voluntar SMURD: „Făcând din plăcere, nu simți oboseala”

Nedelea Raluca
Povestea din spatele uniformei: Răzvan, voluntar SMURD: „Făcând din plăcere, nu simți oboseala”
Povestea din spatele uniformei: Răzvan, voluntar SMURD: „Făcând din plăcere, nu simți oboseala”

Povestea din spatele uniformei: Dincolo de sirene și luminile albastre se află oameni simpli. Unii dintre ei sunt surprinzător de tineri. Răzvan Daniel Anca are 21 de ani. Este din Scornicești, județul Olt. El își împarte viața între cărțile de anatomie și misiunile de salvare. Răzvan este student în anul IV la Medicină în Craiova. De cinci ani, îmbracă uniforma roșie de voluntar la SMURD și UPU. El a ales acest drum încă din liceu și a vorbit despre pasiunea lui cu reporterii Jurnalul Olteniei.

Povestea din spatele uniformei: Răzvan, voluntar SMURD: „Făcând din plăcere, nu simți oboseala”
Povestea din spatele uniformei Răzvan voluntar SMURD Făcând din plăcere nu simți oboseala

Povestea lui Răzvan: De la elev pasionat la salvator în prima linie

Pasiunea pentru intervenție și medicină a încolțit devreme.

„Înainte să devin voluntar la SMURD, eram, să zic așa, pur și simplu un elev, eram în clasa a XI-a și de atunci… de fapt, mai de dinainte de clasa a XI-a aveam înclinație către partea asta de medicină, de adrenalină, să zic așa, iar în clasa a XI-a am fost la Inspectoratul pentru Situații de Urgență, mai pe scurt la pompieri, și am decis să devin voluntar la SMURD, iar de acolo a început drumul meu”, ne-a declarat Răzvan Anca.

A urmat cursurile din programul „Salvator din pasiune” în Olt și Dolj. La Craiova a absolvit cursul de paramedici și s-a alăturat echipajelor de urgență.


Cum arată o zi din viața unui voluntar SMURD

Ziua nu începe la tura oficială, ci mult mai devreme.

„O tură la SMURD ca și voluntar începe cu mult înainte de ora 8:00. Cel puțin pentru mine, undeva pe la 6:00 – 6:30 dimineața, unde încep pregătirile cu bagajul pentru tură, ajung la unitatea de pompieri undeva pe la 7:30, iar de acolo nu pot să zic că doar ajung și aștept să sune alarma pentru intervenție”, explică Răzvan.

La unitate, verifică atent ambulanța și echipamentele. Orice secundă contează.

„Sunt zile mai aglomerate, zile mai liniștite, zile în care nici nu apucăm să ne schimbăm tura, adică sună intervenție înainte de ora 8:00 și plecăm la caz. Sunt zile și zile. Nopțile la fel, unele sunt mai liniștite, altele nu apuci să-ți tragi sufletul. Depinde de la zi la zi, dar în general sunt destul de aglomerate și solicitante, dar cu toate astea, făcând din plăcere, nu se simte nici oboseala, nici stresul. Dacă faci din plăcere, nu o simți ca pe o povară, să zic așa”, spune Răzvan Anca.

Tânărul intervine și în zilele de sărbătoare.

„Eu am ales să particip la intervenții și în zilele de sărbătoare și chiar și atunci suntem destul de solicitați, ba chiar mai mult în preajma sărbătorilor sunt și mai multe solicitări date de diverse situații”, ne-a mai explicat acesta.

Impactul psihologic și cazurile care nu se uită

Munca pe teren vine cu un cost emoțional uriaș. În cei cinci ani de voluntariat, Răzvan a văzut multe tragedii. Un accident rutier continuă să îl urmărească.

„Cel mai urât caz al meu a fost intervenția la un accident rutier cu o fată, o tânără de 21 de ani însărcinată în 6-7 luni, îmi aduc aminte, un accident între mașina în care ea se afla și un tren. A rămas încarcerată în mașină cu leziuni incompatibile, a fost destul de urât acel accident.

În acel accident se afla și o fetiță, fetița ei de 3 ani, dacă îmi aduc aminte, împreună cu soțul, care la fel au avut de suferit niște răni destul de urâte, dar acel caz pot să zic dintre toate că a fost cel mai… pentru că acolo practic nu am pierdut o singură viață, au fost două și nu am avut cum să intervenim pentru că au fost niște leziuni la care nu mai aveam efectiv ce să facem”, a declarat Răzvan.

Tragediile rămân întipărite în memorie: „Vă zic că de 3 ani și tot îmi aduc aminte, adică n-ai cum să uiți pe viață, să zic așa, intervențiile astea. Îți rămân acolo. Treci peste ele, dar îți rămân în background, le ai acolo oricând, la orice oră”.

Detașarea emoțională și relația cu pacienții

Un salvator trebuie să se protejeze psihic și să separe terenul de viața personală.

„Cel puțin eu personal, după astfel de cazuri, încerc așa să mă detașez, fac ceea ce mă relaxează pe mine: merg la o plimbare, discut cu prietenii, merg la un film, adică încerc să mă detașez complet de ce înseamnă partea asta de intervenție și reușesc. Mai discut cu familia, cu prietenii și cel mai mult mă liniștește gândul că am fost acolo și am reușit să fac… am încercat să fac tot ce ține de mine ca să pot să ajut cât se poate.

Unde nu se mai poate, din păcate nu prea avem ce să facem, dar atât cât putem, știm și ne facem treaba cum trebuie este încă, să zic așa, încă un motiv în plus să trecem mai ușor peste aceste situații. Gândul că am fost acolo și am făcut tot ce ține de noi ne ajută să trecem peste”, spune tânărul.

Pe teren, pacienții și aparținătorii pot reacționa neașteptat din cauza șocului.

„Într-adevăr, în intervențiile noastre întâlnim fel și fel de persoane, de la persoane agitate în diverse stări de comă, ebrietate, intoxicați cu fel și fel de substanțe psihoactive, la care, să zic așa, nici nu știi cum să reacționezi. Încerci să le faci pe plac, să-i asculți, să le cânți în strună, pe românește, și să-i ajuți cât poți, că până la urmă de aia ești acolo la intervenție în fața lor, să-i ajuți. Și încercăm să-i liniștim, să le spunem în continuu că suntem alături de ei, că nu am venit să le facem rău.

Când ne văd acolo, ei au impresia că poate, v-am zis, din cauza unor diverse substanțe sau starea de șoc în care se află efectiv, ei nu ne văd ca pe un ajutor și ajung să ne considere, unii dintre ei, chiar și dușmani.

S-au întâmplat astfel de cazuri, considerând că mergem să le facem rău, dar explicându-le frumos și cu calm că suntem acolo pentru a le oferi ajutor când au nevoie, reușim în majoritatea să-i facem să ne fie alături, să nu devină agresivi cu noi, până la urmă să ne fie aproape”, mai povestește Răzvan Anca.

Alegerea din spatele uniformei: Ce înseamnă să salvezi vieți în weekend

Echilibrul între facultate, gărzi și voluntariat cere o organizare strictă.

„Cel puțin acum, de când a început facultatea, a rămas mai puțin timp pentru voluntariat. Merg efectiv în zilele de weekend și îmi aleg vineri, sâmbătă sau duminică, undeva la 4-5 ture pe lună, dar v-am zis, în timpul weekendului, într-una dintre aceste zile, iar pe timpul săptămânii, de luni până vineri, dedic timpul pentru facultate.

Mai sunt și zile liniștite, mai libere, spre seară, unde pot să ies în oraș la diverse activități cu prietenii sau efectiv să stau singur să mă relaxez. La fel, în timpul facultății, mai merg și în gărzi în Unitatea de Primiri Urgențe, unde la fel și acolo sunt voluntar și particip alături de cadrele medicale la cazuri, dar acolo e tot așa, pentru practică, pentru a învăța”, a spus Răzvan.

Nu privește timpul investit ca pe un sacrificiu, ci ca pe o pregătire pentru viitor.

„Ca sacrificii, nu mint, adică, de exemplu, sâmbătă seara în loc să ies în oraș cu prietenii, eu poate sunt pe ambulanță, dar pentru mine, făcând din plăcere, nu o consider un sacrificiu, ci un beneficiu pentru mine, pentru că sunt acolo să învăț, să-mi dedic timpul pentru viitorul meu”.

Maturizarea unui tânăr salvator

Anii de intervenții l-au schimbat profund pe studentul la Medicină.

„Sincer, sunt câteva lucruri de spus. După atâtea am învățat așa, să zic, cum să gestionez situațiile astea de urgență. La început, ca fiecare, am fost mai emoțional.

La primul caz îmi aduc aminte unde am avut o tragedie și nu am putut salva pacientul la care am fost, chiar am vărsat lacrimi, adică pe parcurs am învățat cum să gestionez situațiile astea și să nu mai pun la suflet efectiv toate chestiile acestea.

Să fiu mai liniștit și să nu mai am aceea… de exemplu, când mergem la intervenție, să nu fiu agitat, să mă liniștesc, să urmăresc cu atenție, să am grijă la siguranța mea, că pe primul plan este siguranța salvatorului, și să nu mă arunc imediat în focar sau în zona de intervenție fără a avea, să zic așa, o privire de ansamblu. Și cel mai… nu știu, să zic așa, faptul că eu sunt mândru de mine că am ajuns aici și sper să am o carieră și un drum frumos în continuare”, a transmis Răzvan.

Toate aceste experiențe l-au construit ca om.

„Da, e o schimbare, să zic așa, de la cer la pământ, cum s-ar spune. Adică am învățat foarte multe, atât în partea de spital, cât și de prespital, și viața personală. Toate te construiesc, să zic așa, ca omul de mâine”, a concluzionat voluntarul.

author avatar
Nedelea Raluca
Curioasă, ambițioasă și cu o atenție remarcabilă la detalii, ea este reporterul care nu lasă nicio întrebare fără răspuns. Ghidată de dorința de a descoperi mereu adevărul și de curajul de a încerca experiențe noi, transformă fiecare subiect într-o poveste autentică. Pentru ea, curiozitatea nu este un risc, ci motorul care o împinge să exploreze dincolo de aparențe, asigurându-se că nicio informație esențială nu îi scapă niciodată
Distribuie acest articol