Dragobete este echivalentul românesc al zeilor Cupidon și Eros, fiind considerat fiul Babei Dochia și un mesager al bunei dispoziții. Deși majoritatea îl celebrează pe 24 februarie, în unele regiuni este marcat pe 1 martie, sub numele de „Cap de primăvară”.
Sărbătoarea marchează renașterea naturii, momentul în care păsările își fac cuib și începutul simbolic al anului agricol.
24 februarie- Dragobete, purtătorul dragostei pe meleagurile româneşti
Sărbătoarea de Dragobete reprezintă pentru poporul român pragul dintre iarnă și primăvară, un moment încărcat de magie și simbolism. Cunoscut drept „purtătorul dragostei și al bunei dispoziții”, acest personaj mitologic veghează asupra începuturilor și a sentimentelor curate.
Cine este Dragobete? Între Cupidon și Fiul Babei Dochia
În panteonul românesc, Dragobete ocupă un loc central, scrie news.ro Ion Ghinoiu îl descrie astfel:
„Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros. El este purtătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti.”
Spre deosebire de mama sa, Baba Dochia, care întruchipează forțele aspre ale iernii, Dragobete este simbolul înnoirii. El este tânărul chipeș, protectorul păsărilor și al tinerilor care își caută perechea.
Obiceiuri străvechi: „Să facă Dragobetele”
Sociologul Ciprian Voicilă explică modul în care comunitățile rurale celebrau această zi. Tinerii se primeneau și plecau în grupuri la pădure pentru a culege primele flori de primăvară.
”Feciorii şi fetele mari, bărbaţii şi femeile tinere, după ce se trezeau, se spălau pe faţă, se pieptănau. Altfel spus, se primeneau. Apoi, dacă era o vreme îmbietoare, porneau în cete să culeagă de prin păduri ghiocei proaspăt răsăriţi sau strângeau, pentru foc, lemne uscate. Dar nu plecau oricum, în neorânduială: mai întâi fetele sau tinerele femei apoi feciorii sau bărbaţii. De se-ntâmpla să fie vreme posomorâtă, fete se adunau prin casele prietenelor sau pe la rude.”
Sociologul continuă:
”Căutau să petreacă această zi cu voie bună. Sporovăiau şi se întreceau în glume. Pentru ei, asta însemna „să facă Dragobetele”. Credeau că dacă vor spune glume şi vor fi voioşi, în timpul acelui an se vor îndrăgosti.”
Dar nu în toate regiunile Dragobetele era sărbătorit la 24 februarie. Prin unele locuri, oamenii socoteau că el cade chiar pe 1 martie.
De aceea, îl numeau „Dragobete cap de primăvara”. Se credea că în ziua de Dragobete păsările îşi găsesc perechea şi îşi fac cuiburi. Fetele mari mergeau să strângă apă de nea, adică de zăpadă. Se spălau cu ea tot anul ca să fie frumoase şi drăgăstoase.
Ritualuri pentru frumusețe și noroc
- Apa de nea: Fetele strângeau zăpada netopită pentru a se spăla pe față, crezând că astfel vor rămâne frumoase și drăgăstoase tot anul.
- Descântecul de dragoste: Culegeau roua de pe fragi și rosteau: „Floare de fragă / Din luna lui Marţ / La toată lumea să fiu dragă / Urăciunile să le desparţi”.
Ce este interzis de Dragobete: Fără plâns și muncă grea
Pentru ca dragostea să rămână vie și norocul să nu părăsească locuința, tradiția impune reguli stricte:
- Fără plâns: Se spune că persoanele care plâng în această zi vor avea parte de supărări tot anul.
- Munca în gospodărie: Sunt interzise țesutul și cusutul. Totuși, curățenia este încurajată, fiind simbolul prospețimii.
- Respectul față de femei: Bărbații trebuie să evite conflictele cu femeile. Antoaneta Olteanu subliniază că bărbații trebuie să fie atenți să nu le supere, pentru a le merge bine.
„Cap de primăvară” sau „Ziua Îndrăgostiţilor”
Într-o lună considerată de primăvară, ziua de 24, probabil un vechi început de an agricol (alteori sărbătorit la 1 sau la 25 martie), păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice de propiţiere (uneori acum se considera că iese ursul din bârlog, şi nu la 2 februarie), scrie Antoaneta Olteanu în „Calendarele poporului român”.
În funcţie de regiune, obiceiul Dragobetelui poate avea şi alte denumiri precum „Cap de primăvară”, „Logodnicul sau Însoţitul Păsărilor”, „Dragostitele”, „Ziua Îndrăgostiţilor”, „Sânt Ion de primăvară” sau „Granguru”.
Antoaneta Olteanu mai spune că, „pe lângă valenţele de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte, alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, dintr-un posibil cult al unei mari zeiţe a fecundităţii”.
Dragobetele, cunoscut şi sub numele de Dragomir, pare să fie un partener – fiu (a cărui soţie este tânăra oropsită de bătrâna cea rea), slujitor, soţ sau iubit al babei Dochia, de regulă un cioban care o însoţeşte în călătoria ei în munţi sau, dimpotrivă, cel după care îşi începe urcuşul bătrâna.
Dragobete vs. Sfântul Valentin: O paralelă a iubirii
Deși astăzi mulți aleg să sărbătorească pe 14 februarie, Dragobetele rămâne simbolul autohton, strâns legat de ritmurile naturii. În timp ce Valentin a fost un preot martir al Romei, Dragobete este un zeu al fertilității și al naturii care se trezește la viață. Simeon Florea Marian nota în „Sărbătorile la români”:
„Dacă în această zi nu se va întâlni fată cu băiat, se crede că nu va fi iubită în nicio zi din an şi viceversa.”
