N-am mai scris de vreo două săptămâni. Motivul – tot un un fel de rollercoaster: când am vrut să scriu n-am avut timp, când am avut timp n-am vrut să scriu pentru că am avut nervi, dar nu așa, „normali”, cum se mai întâmplă, am avut din ăia de nu puteam să leg două cuvinte pentru că scoteam trei cuvinte vulgare. Și cum acest jurnal e public, am decis să las apele să se liniștească.
Scriu acum, deși mă pregătesc să mă duc la muncă. Da, e duminică. Așa e în presă, mai ales în cea scrisă, se lucrează duminica. E ok, m-am obișnuit, ba chiar îmi place. E o zi de muncă mai liniștită și ziua de luni nu mă „lovește” ca pe lumea cu program normal.
Revenind la scopul principal pentru care m-am apucat de acest capitol al vieții mele, un scurt rezumat a ceea ce s-a întâmplat de ultima dată când am scris.
Mai întâi a fost înfrângerea cu „Pattegiamentus”. Echipa aia torineză mereu acuzată și găsită vinovată de instanțele italiene, care încheie acorduri de recunoaștere a vinei pentru a primi sentințe mai mici, dar ea e curată ca lacrima. Da… și eu sunt Maica Tereza.
A fost un meci disputat, Inter a revenit de două ori, chiar a preluat conducerea dar… n-am fost în stare să gestionăm finalul de meci și s-a întâmplat ce se întâmplă mai mereu: mai cu dorință, mai cu ajutor de la arbitri, ne-au bătut.
Apropo de arbitri, vorbește lumea în târg că ar exista Marotta League. Eu n-am văzut-o. Și dacă e, să facă cineva ceva să o oprească, fiindcă în loc să ne ajute mai rău ne încurcă. Poate îmi explică cineva cum în situația de sus a pozei s-a dat fault și galben (al doilea, și roșu, implicit) iar în cea de jos nu s-a dat nici fault.
Ca o scurtă aducere aminte, jucătorul nostru a fost faultat în fața propriului careu și fix la faza aia ei au dat golul victoriei.
După înfrângerea asta presa italiană, și nu numai, a început să scrie că Chivu riscă să fie demis. Bineînțeles că nu s-a pus problema nici o secundă, dar înțeleg că unii n-au ce scrie și mai inventează subiecte. Marotta nu și-ar fi permis să facă treaba asta, nu pentru că Chivu ar fi cel mai bun antrenor al momentului ci pentru că Marotta însuși ar fi căzut într-o lumină proastă. Și poate și de pe scaunul de președinte. Pentru că el l-a pus pe Chivu antrenor și e responsabilitatea lui.
Mergem mai departe.
A fost nevoie de două meciuri cu două victorii pentru a-mi reveni cu moralul. Niciuna n-a fost la fel de entuziasmantă prin prestație sau rezultat ca cea din prima etapă din Serie A, dar cât timp sunt muncite și cinstite nu mă plâng.
Prima a fost cea cu Ajax. Două goluri și un clean sheet, fără emoții. Nu a fost cea mai ușoară echipă pe care o puteam întâlni în competiție dar nici cea mai grea. A fost însă un rezultat care a ajutat la moral. De asta aveam nevoie, și băieții pe teren și noi acasă.
A doua victorie a fost în campionat cu o nou-promovată, dar o veche cunoștință: Sassuolo. Deși întâlnirile din ultimii ani au arătat o Sassuolo tip „bestia nera”, anul acesta se vede că echipa e schimbată. Și nu în bine neapărat. Emoții n-au fost decât, evident, în ultimele 10 minute, când ai mei au tendința să se lase pe tânjală. Ceea ce trebuia să fie un deznodământ copiat după cel cu Ajax s-a transformat într-o mică panică pe final. E bine că s-a terminat cu bine.
Și când mi-am mai revenit eu cu moralul și începusem sa fiu mai bine dispus s-a încheiat etapa cu meciul lui Napoli. Și la final a ieșit „Andonio” să se plângă din nou. După ce a câștigat. Și iar m-au luat nervii.
Auzi tu, cică ei nu sunt obișnuiți cu meciurile europene, că să joci din 3 în 3 zile e greu, se consumă multe resurse fizice și mentale. Aaaaa, acum e greu. Anul trecut când juca un meci pe săptămână (că a ieșit intenționat și din Cupa Italiei, ca să se concentreze doar pe campionat) și ai noștri au jucat aproape toate meciurile posibile, pe toate fronturile, a fost bine. I-a plăcut să câștige un campionat cu un punct în fața unei echipe stoarse de toate puterile. A fost bine atunci. Acum e greu.
După aia a mai zis că cei 9 jucători pe care conducerea i-a adus sunt în medie de 15-20 de milioane de euro, iar jucătorii buni sunt alții. Sunt cei de 50-60 de milioane și lui nu i s-au adus asemenea jucători. Nu îți e, mă, rușine? Ce antrenor ești tu dacă îți denigrezi proprii jucători? La fel a zis și de Barella atunci când a venit la Inter: că e un jucător adus de la echipă de retrogradare, alții sunt jucătorii care fac diferența.
Sunt mulți antrenori care sunt antipatici, dar ca el nu știu pe niciunul. Sunt unii antrenori antipatici care atunci când vin la echipa ta de suflet devin atât de iubiți încât ajung la statutul de zeu. În cazul meu a fost vorba de Mourinho. Până să vină la noi nu-l suportam. Era prea arogant pentru gusturile mele. Dar odată ajuns, am văzut ce înseamnă un antrenor mare. Mourinho isca polemici pentru a lua presiunea asupra sa și de pe jucători. Conte e opusul: el mereu are alibi, alții sunt de vină: jucătorii, propriul președinte, dușmani imaginari… niciodată el.
Cât timp a fost la noi, Conte n-a fost niciodată adulat, doar tolerat. Mereu a scuipat în farfuria din care a mâncat, chiar și la „zebrele” lui.
A fost nevoie de victoria de ieri cu Cagliari ca să îmi revină iar buna dispoziție. Un alt 2-0 relativ liniștit. 1-0 din minutul 9 și un joc bun până prin minutul 65, după care au zis ai mei să nu adormim la tv și i-au lăsat pe cei de la Cagliari să pună presiune și să se apropie prea mult de poarta noastră. Noroc cu primul gol în Serie A al copilului meu de suflet, Pio Esposito, în minutul 82. Altfel tremuram rău de tot, și nu din cauză că s-a răcit vremea afară.
Apropo de Esposito, a fost un duel fratricid. Sebastiano la Cagliari și Pio la Inter. Ambii sunt produse ale academiei lui Inter. Seba e mai mare ca vârstă, Pio e mai mare ca fizic. Urmăresc de ceva ani Primavera lui Inter și se vorbea că Pio este mai talentat decât Seba și poate avea un viitor mai strălucit în fotbal. Eu cred ca are ce-i trebuie: e umil, muncește mult, are un fizic care-l ajută. Trebuie să o țină tot așa și să aibă răbdare.
Fun fact: Ambii sunt atacanți, ambii poartă numărul 94 pe spate. Nu e anul de naștere al cuiva drag, dar are legătură cu ceva drag lor. Este vorba despre numele terenului de fotbal (Ciceron 94) din cartierul în care au copilărit.
Interinho
