„Religia? O frază de dânşii inventată ca cu a ei putere să vă ţină-n jug” – M. Eminescu; „… romanii colonizând până la urmă noua provincie (Dacia) cu populaţii aduse din mai multe colţuri ale Imperiului” – M. M.; „… Să ne mutăm în altă Ţară…” – O. Goga.
Divagaţii de scriitor la Jurnal:
Idolul și Ion Anapoda este o piesă de teatru de comedie tragică din 1935 scrisă de dramaturgul român George Mihail Zamfirescu. Este o „comedie amară” (subtitlul piesei) despre căutarea fericirii. Dan Puric consideră că eroul principal al piesei, Ion Anapoda (pe care l-a și interpretat), „este un fel de Pygmalion al lui George Bernard Shaw, în dimensiune românească. Este teatru, în cel mai frumos sens clasic, care strânge în sine armonie, echilibru și face bine publicului. În căutarea sufletului pereche, a fericirii și a înțelegerii, Ion Anapoda dă dovadă de iubire, generozitate și încredere în valorile morale, din această cauză el pare „anapoda” într-o lume în care prietenia, dialogul și devotamentul și-au pierdut sensul. Însă „valorile morale”, convenţie a clasicilor, ca şi Istoria, de ceva vreme nu mai fac parte din „Condiţia umană”, fiind „depăşite” prin anularea unei cunoscute: sufletul, care, se crede de Umanitatea secolului XXI, n-are ce căuta în ecuaţia existenţială a omenirii, ajunsă în Spaţiu şi pe Planetele Universului.
Am mai zis că în editorialele mele din ultimii zece ani, apărute zi de zi în Ediţie Specială şi Jurnnalul Olteniei, am scris, sub titlul „Raită prin viaţă, despre noi”, despre: Condiţia umană, Conştiinţa în secolul XXI, Timpuri mari, oameni mici, Despre somn şi vise, Fanatismul politic, Cinismul politic, Dreapta care nu există, Ana, Luca, Teo, Dej, Vorbe de trecut criza – despre muncă şi nemuncă, Ştefan cel Mare şi comunismul, Teatralgii şi măscărici, Despre fericirea şi nefericirea popoarelor, Dar ce e democraţia?, Democraţie şi Ku-Klux-Klan, Dictatura în democraţie, Dictatura prostiei cinice, Vremea capitalismului de cumetrie, Despre patimi, Despre popor şi populaţii, E lată rău tovarăşi, Despre Justiţie în secolul XXI, Despre Lege şi fără de lege, Despre războiul lumilor şi războiul religios, Câteva himere: dictatura proletariatului – ideea comunistă şi ideea religioasă, Despre democraţia teoretică şi practică, Despre prieteni, javre şi lichele, Despre cultura proştilor şi prostia culţilor, Autodistrugerea, Ca o pânză de păianjen, politica, Politica în vreme de ciumă, Despre firesc şi nefiresc, Despre involuţie în evoluţionism, Despre lumea ca lume, Despre mintea din urmă, Despre viaţă, Despre moarte, Despre muncă…, Despre prostie şi prostire, Despre curvele politice, conştiinţă şi cunoaştere, Despre gherila politică, Despre dialogul surzilor, Despre sărăcia lucie la români, Despre cultura agriculturii, Despre noduri în papură și vidanjarea politicii, Despre existenţă ca orgoliu şi chibzuinţă, Din nou despre prostie, Despre existenţa mioritică şi prostia omenească, Dar ce e politica, domne?, Despre alte teorii şi prostie în mileniul III, Despre maladia Carre sau jigodia, Despre prostie, prostire şi revoluţii nesănătoase, Despre puterile statului, Scene din viaţa publică, Despre teatralgii şi măscărici în democraţie, Utopii despre viaţă şi moarte, etc, şamd,… aş scrie editorialele numai din titlurile de până acum, pentru o lună, poate şi mai mult.
Ideea care a dus la scrierea acestor titluri e că „Omul întreg” înseamnă suflet (care e o „moştenire adeneică ireală-utopică, neanatomică, şi creier, care e tot o moştenire adeneică, dar anatomică, adică palpabilă medical). Privind aşa „Omul” e de înţeles de ce în evoluţia ei, Umanitatea a ajuns să transfere partea despre Suflet (ca o componentă firească a sa) la partea „emanată” dinspre Creier, adică la „Inteligenţa artificială”, dar e stupefiantă constatarea că „lipsa sufletului” a rămas în marea masă a omenirii – fie ea elită ori popor, iar „gândirea şi cu sufletul” a rămas la o altă masă, consistent şi ea, dar nu majoritară, împărţind Planeta în două, din nou, spre o altă Ordine Mondială, adică Libertate/Democraţie versus Sclavagism modern/Despotism. Ce separă cele două „Ideologii” e „moartea omului” într-o nepăsare cinică, dusă până la dispariţia Umanităţii, c-aşa vor muşchii din creierele lor atrofiate în decursul evoluţiei.
Revenind la titlul Editorialului de azi, vreau să vă spun că Eminescu a intuit genial rolul Bisericii în „războiul interuman” (vezi citatul din motto dar şi Kirilul rus, care habar nu are că un mare rus – Gogol, a scris Suflete moarte), aducându-mi aminte de „Islam”, cea mai cinică, scuze, „creaţie” în acest domeniu al Credinţei, care-ar trebui să ţină de partea de Suflet a Omenirii, nu de cea a creierelor atrofiate.
Noi, românii, suntem rezultatul ADN-ului preluat de la cuceritorii romani, care au „populat” noua lor provincie (Dacia) cu populaţii/legiuni aduse din toate colţurile marelui lor Imperiu, aşa că să nu ne fie cu mirare comportamentul tembel – prostie, hoţie, răutate, curvărăseală generală, cinism, etc., al „urmaşilor Romei”, comportament istoric, din moment ce până şi Goga, poetul pătimirii noastre zice „să ne mutăm în altă Ţară”, şi ne-am mutat cam 5-6 milioane, printre care, voi muri cu durerea asta, şi fiica noastră, care şi-a găsit Ţara – Anglia.
Asta e!
