„ … acei ce compun grosul de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna… aflaţi pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, pe jeţurile de miniştri, fizionomii nespecializate, protoplasma de postulanţi care tratează totul cu egală suficienţă,… înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea celor productive, iată răul organic, puterea productivă a naţiei nu poate să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de organizaţie şi de civilizaţie străine, introduse cu grămada în ţara noastră,… iar mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara asta, pentru mită, capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii…” – Mihai Eminescu.
Fie ea de sorginte cosmică, evoluţionistă sau creaţionistă, „Omenirea” s-a plămădit în „Univers”, după legile acestuia, care, neştiute, ori neînţelese spre a fi folosite în interesul „Umanităţii”, afectează grav „Condiţia umană”.
Neştiute legile acestea externe, (de unde să ştie politicienii, bieţi analfabeţi funcţional!) pozitivitatea acestora asupra „Condiţiei umane”, s-a abuzat îndelung timp la făţărnicie, viclenie şi minciună spre a rezolva reţeaua de necesităţi biologice, supuse condiţiilor naturale geografice, fizico-chimice, ale Lumii, că frigul şi foamea diriguiesc dintotdeauna politica. În dinamica lor, orânduirile şi orânduielile sociale se schimbă, evoluează, ori ar fi necesar să nu cumva să involueze instituţiile care ar trebui să asigure progresul. Un aforism binecunoscut zice: „Progresul nu e altceva decât dezvoltarea ordinii”, ori, cel puţin la noi, progresul, după mintea multora, e asigurat prin promovarea dezordinii, care duce la haosul generalizat în toate – sănătate, educaţie, muncă, dezvoltare – ignorând mereu cunoaşterea nevoilor reale în creştere, şi adoptarea măsurilor novatoare spre a le rezolva.
Contrastul dintre civilizaţia din România şi Occident, relevat public de expresia devenită lozincă: „vrem o ţară ca afară”, e asemeni contrastului dintre civilizaţia greacă şi cea romană. În prima, cum zice Alain, pornirea către speculaţiile abstracte, de îndată aduce cu sine destrămarea moravurilor sub domnia flecarilor, ducând la inevitabila decădere. La romani, speculaţia e subordonată acţiunii, şi ordinea (militară la ei) e păstrată de nevoie, rezistând cu hotărâre improvizaţiilor, rezultatul fiind acea puternică organizare politică şi juridică atât de vie în tot Occidentul şi azi. După această divagaţie teoretică, devenită o utopie la noi, fiindcă, vorba bancului: „- ce faci bade, şezi şi gândeşti? – no, numai şed”, s-a confirmat de curând oficial, că suntem ţara al cărui popor are cel mai mare procent de analfabeţi şi analfabeţi funcționali din UE, cel mai mare număr de bolnavi, cel mai mare număr de „muritori de foame” la propriu, fiindcă, în timp, dar mai ales în ultimul timp, s-au ignorat, din ignoranţă, dar şi din prostie politică, acele reguli de bază ale oricărei societăţi în istorie ei, evoluţia sistemelor de bază – sănătatea, învăţământul, munca (ea l-a făcut pe om).
Păstrez mottoul eminescului şi pentru editorialul de azi întrucât e o sinteză perfectă a ceea ce ni se-ntâmplă, iar noi ne uităm cu mirare şi nu ştim de unde ne vine prostul mers al vieţii, de unde ni se trage, cum se zice. Apoi, cum ziceam, mai deunăzi, trăii s-o văd şi pe asta, a început „basmul politic” aşteptat, „România educată”, cu tot „tacâmul” unui astfel de foarte important şi necesar demers, vital, zic eu, în rămânerea în Istorie a „poporului român”.
Îi spun „basm politic” pentru că visul politic excepţional al prof. K. W. Iohannis va rămâne vis dacă nu se vor găsi în ţara asta părăsită de câteva milioane de români – elite sau muncitori cu sapa – „o gaşcă” de români dedicaţi trup şi suflet, şi minte, şi foarte capabili, implementării acestui „Proiect de ţară”, care pleacă de la educaţia din familie – cei şapte ani de acasă (pe care unii ar vrea s-o desfiinţeze) -, educaţia prin învăţare în şcoala de toate nivelurile, care ne face învăţaţi/cultivaţi, nu neapărat culți, suficient să dăm altă turnură vieţii sociale şi, mai ales, „condiţiei umane” care, la noi, e pe treapta cea mai de jos acum.
