Lăchioasa, nevasta lui Lache al lui Dinu lu Stan Tănase a fost străbunica mea dinspre mama, şi a trăit în Măceşu de Sus vreo sută şi ceva de ani, murind cam prin 58-59, când eu eram prin clasa întâia. Moartea ei m-a făcut să „chiulesc” de la şcoală tocmai în ziua când învăţătorul meu, Florea Iordache, avea nevoie de mine la clasă că „avea inspecţie”. Probabil că eram un elev bun, dar degeaba a venit după mine acolo, n-am vrut să renunţ la „chiuleală”. Ce legătură e între ea, străbunica mea dinspre mama, Lăchioasa, Iliescu, Crin, Victor, şi Istorie? Păi este. Când mă duceam cu mama pe la ea s-o mai vedem, în timp ce punea în mijlocul camerei „pardosită cu scândură”, masa cu trei picioare, apoi scăunelele, tot cu trei picioare, pe masă castroanele cu saramură de pui şi pe cârpătorul cu mămăliga fierbinte, tot vorbea de Napoleon, îl pomenea mai rar pe Ţar, al Rusiei, şi eu făceam ochii mari cât cepele, la Istoria spusă de ea, de parcă o vedeam atunci, de parcă aşteptam să s-aşeze la masă şi Napoleon şi Ţarul. Mai târziu am înţeles că tatăl ei a participat la acea Istorie cu Napoleon, Ţarul Rusiei şi Sultanul Turciei, în perioada în care cele 27 de zile care au despărţit Pacea de la Bucureşti de invazia lui Napoleon, i-au fost fatale Basarabiei, ca parte a României. E uimitoare existenţa în sufletul şi în vocabularul ei de analfabetă a acelui timp, a acelor momente de istorie, tragice dar adevărate şi, mă-ntreb şi acum, cum ajungea istoria la oameni, atunci.
Apoi, până să moară, zăcând la pat, mi-amintesc că se văita mereu şi spunea că o doare „şaua, de la colectiv”. Fiindcă urechile noastre nu gândeau, nu puneau virgula după şaua, nu-nţelegeam nimic, dar, mai târziu, am înţeles. O durea spatele, şaua/şalele de cât muncise la colectiv, fusese colectivizarea, o altă problema istorică a pământului românesc, asemeni Basarabiei, alt pământ românesc, ambele pământuri ajungând, ciudată istorie, pe mâna ruşilor, ca şi azi, colectivizarea fiind pe model rusesc.
Aşadar, străbunica mea a trăit pe viu două momente istorice. Iliescu, Crin Antonescu, fost profesor de istorie şi viitor dispărut suspect din ea (din Istoria României), şi Victor Ponta, prim ministru al guvernului României, ar fi avut posibilitatea „să facă istorie” în Istoria României, şi să intre în ea (în Istorie), dacă şi-ar fi pus pe agenda politică aceste două dureroase, dar vitale subiecte ale pământului românesc, Basarabia şi Agricultura. Dar, n-au putut să renunţe la agenda, ca şi acum, încărcată de nimicuri imediate, pentru ISTORIE? După cum se poartă, în ţară sau în Europa (istoria noastră s-a scris doar în Europa), ei şi urmaşii lor, n-avem speranţe nici acum. Ba, ne-au vândut între timp, nu doar pământurile şi bogăţiile lor, ci şi copii, şi vreo patru milioane de părinţi. Poate e timpul să observe că UE şi NATO ne sprijină, ca principal element de stabilitate în zonă, şi ca ţară destul de mare. Dar nu ne pot „băga şi în sac”, deşi, cu ajutorul lor, am putea face Rusia să zică OK cu Basarabia, măcar. Rusia ar face pasul dintr-un interes al ei, mai ales că, atunci când a luat-o, tot la un schimb de interese a făcut-o. Iar Republica Moldova/Basarabia, e ușor de convins că fără România nu se poate apropia de Vest, adică de fonduri şi de investitori. Viitorul arată, teoretic, frumos. Dar nu poate „murdăria noastră”, analfabeţii funcţionali ai Istoriei, să-şi spele păcatele prostirii şi prostiei pentru „himere” deşănţate, că nu-i duce nici măcar mintea de pe urmă, ursiţi fiind doar în rele. Nu dă bine la dosarul, după mintea lor, intrării în istorie. E, ceea ce am scris azi, o simplă propunere de campanie electorală pentru alegerile din „balanţa covid 19”, în care, „neşte dobitoci”, vorba prof. meu Al Piru, autorul şi a romanului „Cearta”, oglidă a politicianismului în nume propriu comunist.
În editorialul de vineri vom despica „firul neghiobiei politice” contemporane care ne ucide mai rău decât „nenorocitul ăsta de virus”, care ne-a dat viaţa peste cap şi pe care-l folosim să ne dăm istoria peste cap, mai rău ca-n „vremea ducăi vodă” sau alte vremuri.
